Parohia Lipanesti

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

 

 

 

 

 

 

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI I ÎN PREOȚIE

 

RÂNDUIELI PENTRU CEI ADORMIȚI.

ASPECTE PRACTICE

ȘI MISIONAR-PASTORALE

 

 

 

 

 

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Pr. Lect. Dr. Mihai Marian

 

 

 

AUTOR:

Pr. Marin Adrian

Parohia Lipănești

 Com. Lipănești, Jud. Prahova

 

 

BUCUREȘTI

2019

 

 

CUPRINS

 

ARGUMENT............................................................................................................................................5

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………….. 7

CAPITOLUL I

PREGĂTIREA PENTRU TRECEREA LA CELE VEȘNICE........................................................10

    I.1. SPOVEDANIA.............................................................................................................................10

    I.2. ÎMPĂRTĂȘIREA ………………………………………………………………………………15

    I.3. RUGĂCIUNEA ………………………………………………………………………………...18

    I.4. ÎMPĂCAREA CELUI SUFERIND CU SINE, CU SEMENII ȘI CU DUMNEZEU…………..20

CAPITOLUL II

PREGĂTIREA ADORMITULUI PENTRU CELE VEȘNICE.............................................................22

II.1. ANUNȚAREA PREOTULUI.........................................................................................................22

II.2. CLOPOTUL....................................................................................................................................23

    II.3. PREGĂTIREA TRUPULUI CELUI ADORMIT……………………………………………...24

    II.4. PRIVEGHEREA. „STÂLPII”………………………………………………………………….25

 CAPITOLUL III

 SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII..............................................................................................................28

    III.1. PROCESIUNEA FUNERARĂ……………………………………………………………….28

    III.2. SLUJBA PROPRIU-ZISĂ A ÎNMORMÂNTĂRII…………………………………………..31

    III.3. CIMITIRUL ȘI MORMÂNTUL……………………………………………………………...37

    III.4. PARASTASELE……………………………………………………………………………...39

    III.5. POMANA…………………………………………………………………………………….43

 CAPITOLUL IV

 ALTE RÂNDUIELI DE FOLOS..........................................................................................................51

    IV.1. ȚINUTA CREDINCIOȘILOR……………………………………………………………......51

    IV.2. COMUNIUNEA……………………………………………………………………………....53

    IV.3. POMELNICUL…………………………………………………………………………….....54

    IV.4. TESTAMENTUL…………………………………………………………………………......55

    IV.5. ABATERI DE LA RÂNDUIELILE PENTRU CEI ADORMIȚI……………………………56

 CAPITOLUL V

 CELE NECESARE PENTRU ÎNMORMÂNTARE ȘI PARASTAS...................................................61

   V.1. COLIVA………………………………………………………………………………………..61

   V.2. CRUCEA.....................................................................................................................................61

   V.3. CANDELA …………………………………………………………………………………….63

   V.4. LUMÂNAREA ………………………………………………………………………………...64

   V.5. SFEȘNICUL…………………………………………………………………………………....65

   V.6. ICOANA, DAR DUMNEZEIESC……………………………………………………………..65

   V.7. ALTE OBIECTE: CĂȚUIA, PROSOAPELE, COROANELE, FOTOGRAFIA, PÂNZA DE DOLIU......68

 ANEXE 

 CAPITOLUL VI

 IUBIREA PENTRU CEL ADORMIT...............................................................................................69

   VI.1. SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU VII ȘI ADORMIȚI!.......................................................69

   VI.2. PRIETENIE ÎN VIAȚĂ ȘI DINCOLO DE MOARTE..............................................................71

   VI.3. SCRISORI DIN VEȘNICIE ȘI PENTRU VEȘNICIE...............................................................73

          VI.3.1. SCRISOARE PENTRU CEL ADORMIT........................................................................73

          VI.3.2. SCRISOARE DE LA CEL DIN ÎNTUNERIC................................................................74

           VI.3.3. SCRISOARE DE LA CEL DIN LUMINĂ.....................................................................74

           VI.3.4. SCRISOARE CĂTRE CEL DIN LUMINĂ...................................................................75

   VI.4. BUCURIA ȘI TRISTEȚEA UNEI DESPĂRȚIRI FRUMOASE.............................................76

CONCLUZII.........................................................................................................................................78

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................80

  

 

ARGUMENT

 

           De la începutul preoției mele până acum, am constatat că numărul de pomelnice pentru cei vii este întotdeauna mai mare decât cel pentru morți. Mai mult, unii creștini încă nu știu că, pe lângă pomelnicul permanent pentru cei vii, este bine să aibă unul dat la sfântul altar și pentru cei adormiți. La lumânărar, adesea lumânările aprinse pentru cei vii sunt mai multe decât cele aprinse pentru răposați. Mormintele sunt mai puțin îngrijite decât grădinile sau locuințele noastre.

           Toate aceste constatări m-au făcut să simt că trebuie să mă lupt poate chiar mai mult pentru cei morți. Fără a-i neglija pe cei vii, dar știind că ei pot lupta încă pentru mântuire, caut să fac mai mult pentru cei adormiți, întrucât ei nu mai pot face nimic pentru sufletele lor. Luptând pentru aceștia din urmă, mai apoi folosul este și al celor vii, ei înșiși devenind mai buni, mai preocupați de ceilalți, dobândind roade pentru veșnicie.

           Există preoți care îi pomenesc cu drag pe cei botezați sau cununați de ei, eu simt să mă rog într-un mod deosebit pentru cei pe care i-am înmormântat. Unii slujitori ai lui Dumnezeu vorbesc atât de frumos despre cele ale vieții acesteia, eu simt să spun câte ceva despre cei plecați din viața aceasta.

           O întâmplare relevantă în privința scopului acestei lucrări este legată de o scurtă prelegere pe care am susținut-o în cadrul unui cerc pastoral, spunând, printre altele, cât de nepotrivit și deranjant este obiceiul aruncării banilor în cadrul procesiunii funerare. Ideea a fost primită cu mult interes, confirmându-i-se temeinicia, dar unul dintre preoții mai în vârstă, ușor descurajat din acest punct de vedere, a întrebat: „Oare îi mai pot dezvăța pe credincioși de acest obicei pe care ei îl moștenesc de atâția ani?” Răspunsul meu a fost unul ferm, entuziast: „Da!” La momentul acela reușisem ceva în privința combaterii acestui obicei. Între timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, obiceiul a fost înlăturat întru totul.

           Vreau să evidențiez, prin această întâmplare, faptul că și preotul este om și se poate descuraja, văzând neascultarea sau încăpățânarea unora. Prețuindu-i, acesta dorește să nu îi supere, ajungând, poate, chiar să creadă el însuși că unele superstiții nu sunt așa de grave și că țin mai degrabă de folclor sau tradiție. Văzând astfel de atitudine a preotului, credincioșii mai râvnitori vor considera că este prea îngăduitor sau că tratează cu superficialitate aspecte esențiale.

           Pe de altă parte, relatând întâmplarea de mai sus, încerc să arăt că orice lucru bun se obține cu efort. Luptând pentru combaterea învățăturilor greșite, am mâhnit poate, pe moment, pe unii dintre credincioșii care le susțineau, dar pe parcurs, am fost bucuros să simt că au căpătat o încredere mai mare în ceea ce le spuneam și așa am reușit să înlăturăm multe rătăciri.

           Cu astfel de gânduri, din aceste considerente, am ales lucrarea de față, scrisă cu simplitate, fără multă pricepere, dar cu nădejde că va fi de folos pentru vii și adormiți, așa încât să putem spune: „Viii cu viii, morții cu morții”, fără vreun sens peiorativ, dimpotrivă, adăugând cuvintele „Și viii cu morții”!

 

  

INTRODUCERE      

          

          Moartea este una dintre marile necunoscute ale omului însă, în același timp, cea mai mare certitudine a acestuia, în sensul că nu știe când va fi aceasta, dar știe precis că va fi! Nu știe cum va fi, dar se teme de ea! Paradoxal este că, deși aceasta înseamnă sfârșitul călătoriei spre viața veșnică, omul, cel mai adesea, își dorește ca ea să fie cât mai târziu, iar când și-o dorește mai curând, este doar pentru că nu mai suportă suferințele. Ori noi ar trebuie să ne dorim moartea cu gândul la chemarea Mântuitorului Hristos „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”[1], fiind întăriți și de rugăciunea de cerere „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos de la Domnul să cerem”.[2]

          Viața aceasta este o călătorie spre rai. Ca orice călătorie, are un parcurs frumos, dar și sinuos, are bucurii, dar și încercări. Ajungând la finalul acesteia, firesc este să ne bucurăm că ne-am atins ținta, chiar dacă drumul spre aceasta a fost unul impresionant, necăutând să prelungim călătoria. Adesea, în zilele noastre, omul se luptă pentru a-și prelungi viața (călătoria), dar nu se pregătește cum se cuvine pentru destinație (rai). Este relevantă, în acest sens, o istorioară în care un bufon a primit de la regele său un băț pe care să îl dea unuia mai nebun decât el. După câțiva ani, regele se îmbolnăvi și mărturisi bufonului că trebuie să plece curând. Nebunul, plângând, îl întrebă când se va întoarce și aflând că nu va mai reveni, l-a întrebat dacă s-a pregătit de drum. Constatând că regele nu s-a pregătit în niciun fel, nebunul i-a adresat aceste cuvinte: „Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. Eu n-am întâlnit până acum un om așa de nebun ca tine.”[3]

            Pe de altă parte, este de înțeles teama omului în privința sfârșitului său, nefiind niciodată convins că a făcut tot ce se cuvenea pentru mântuirea sa. Această conștientizare a insuficientei pregătiri, însoțită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu, auzind cuvântul Său „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”[4], este cea care, totuși, ne dă puterea de a primi iminentul sfârșit, având chiar și bucurie pentru un astfel de gând. Teama de necunoscut este firească, dar știind că în rai ne așteaptă Hristos, aceasta se spulberă, iar omul se pregătește și se roagă cu emoție, spre a se întâlni cu Dumnezeu.

            Sfinții, deși în smerenia lor se considerau atât de nevrednici, aveau pace cugetând la moarte. Sfântul Apostol Pavel, bunăoară, spunea că „Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”[5], dar tot el mărturisea mai apoi: „Eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De-acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.”[6]

            Ortodoxia nu oferă omului raiul pe tavă, ci îi arată calea spre acesta, îi deschide ușile Împărăției lui Dumnezeu. Dincolo de faptul că ortodoxia este singura credință adevărată, învățătura acesteia despre moarte este atât de echilibrată, înțelegând durerea în fața morții, dar și bucuria la gândul acesteia. Ortodoxia înseamnă adevărata viață și moarte spre viață, căci „din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.[7]         

          Ortodoxia are atât de frumoase rânduieli, ușor diferite de la o zonă la alta, dar toate având același scop: mântuirea omului. Micile diferențe în privința unor manifestări ale evlaviei nu justifică însă prezența abaterilor de la credință. Aceste rătăciri pun sub semnul întrebării valoarea cultului real, cei neștiutori considerând că sunt îngăduite sau recomandate de către preot. Omul rațional, înțelegând lipsa de sens a unor obiceiuri păgânești, ajunge să nu mai creadă nici în ce este bun, considerând că sunt în aceeași categorie. De aceea, nu este de folos să fim îngăduitori față de superstiții, obiceiuri păgânești sau alte abateri de la rânduială, ci trebuie să luptăm cât mai mult împotriva lor spre a păstra neștirbită frumusețea cultului ortodox. Este adevărat că, în primul rând, trebuie să ne luptăm pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu și a vedea ce este frumos, dar în aceeași luptă, este firesc să dăm la o parte neghina, tot ce este neconform cu voia divină. Sfinții Părinți au luptat atât de mult pentru ortodoxie, unii și-au dat viața chiar, iar noi să fim atât de îngăduitori cu obiceiurile păgânești?

           Și în privința morții, din nefericire, există atât de multe concepții greșite. Am putea spune că sunt multe rătăciri tocmai pentru că moartea este atât de importantă. Lucrarea celui rău este îndreptată mai ales acolo unde există ceva atât de hotărâtor pentru ființa umană. Moartea este naștere pentru Împărăția lui Dumnezeu, prag spre rai și tocmai de aceea diavolul strecoară tot felul de rătăciri și temeri, care să îi fie omului obstacol în calea spre cele cerești.

           La o privire mai atentă, constatăm că cele trei nașteri ale omului sunt însoțite de multe concepții greșite, tocmai pentru că sunt esențiale. Sfârșitul vieții în pântecele mamei constituie începutul vieții pământești. Întreita cufundare și scoaterea din apa botezului reprezintă sfârșitul vieții păgânești și începutul celei creștinești, naștere din apă și din Duh. Sfârșitul vieții pământești înseamnă începutul vieții celei veșnice.

           Omul se naște astfel pentru Cer. Dată fiind importanța morții, nu ca pedeapsă, ci ca semn al iubirii dumnezeiești, ne propunem să arătăm frumusețea rânduielilor pentru cei adormiți, dar și să combatem rătăcirile în aceeași privință. De asemenea, nădăjduiesc că va apărea cândva un studiu mult mai de folos referitor la acest subiect. 

 

CAPITOLUL I

PREGĂTIREA PENTRU TRECEREA LA CELE VEȘNICE

 

            În prima ei parte, pregătirea pentru cele veșnice, ca și cele rânduite după trecerea la cele veșnice, se face de către altcineva, nu de către persoana respectivă. În speță, această pregătire începe de când părinții acestei făpturi se pregătesc ei înșiși pentru veșnicie. Într-un mod mai concret, unindu-se prin Taina Cununiei, părinții aleg o cale spre mântuire și mergând pe aceasta, fac tot ce este necesar spre a primi așa cum se cuvine copiii, rod al iubirii, și astfel, să le asigure acestora creșterea duhovnicească în vederea unirii lor cu Dumnezeu.

          Copiilor crescuți într-o familie cu preocupări duhovnicești le va fi mai ușor să meargă pe marea acestei vieți, ajungând la limanul cel dorit, biruind valurile potrivnice ale ispitelor. Ajutor în această călătorie le sunt credința curată, iubirea de Dumnezeu și de aproapele, rugăciunea, spovedania, împărtășirea, participarea la slujbele bisericii în duminici și în sărbători, faptele bune în general, harul lui Dumnezeu lucrând prin toate acestea. Ele, făcute cu gândul la scopul final al vieții, mântuirea, sunt ajutor neprețuit.

           Prin toate acestea, ne pregătim pentru veșnicie. Ca să ajungem la veșnicie, ne pregătim totodată pentru moarte. „Cândva, un tânăr a fost întrebat de ce s-a convertit la Ortodoxie. Răspunsul său a fost simplu: Am devenit ortodox ca să învăț să mor. (...) un element de bază al misiunii Bisericii este să-l ajute pe credincios să învețe cum să moară, ceea ce înseamnă să moară cu nădejdea slavei.”[8]

             În cele ce urmează, voi insista asupra unora dintre aceste aspecte ale vieții duhovnicești.  

 

                   I.1. SPOVEDANIA

„Spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă vei albi.

Auzului meu vei da bucurie și veselie.”

(Ps. 50, 8-9)

          Credincioși care nu s-au spovedit toată viața sau nu au făcut-o așa cum se cuvine, fiind bolnavi sau chiar pe patul de moarte, simt să își mărturisească păcatele spre a se liniști sau spre a pleca în viața cea veșnică împăcați cu Dumnezeu. În acele momente de suferință, îi putem încuraja și ajuta să împlinească această simțire cât mai repede. Uneori, ei înșiși ezită în a face acest pas atât de important și, de aceea, orice imbold venit din partea noastră poate fi hotărâtor în decizia lor de a se spovedi. Nu trebuie să ne temem că îi vom duce cu gândul la moarte dacă le vom vorbi despre importanța mărturisirii păcatelor. Moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi și ar trebui să fim pregătiți în orice clipă pentru ea.

           O dată luată hotărârea de a se spovedi, cei din familie vor lua imediat legătura cu duhovnicul, ca acesta să poată veni cât mai curând și cel bolnav să fie conștient, mărturisirea făcându-se fără dificultăți de comunicare. Fiind lucid, suferindul are posibilitatea să simtă căință pentru greșelile săvârșite pe parcursul întregii vieți, gândindu-se că aceasta este, poate, ultima spovedanie și prin ea, sufletul se curăță de toată întinăciunea, spre a intra în cămara cerească. El poate accepta astfel mai ușor suferința, primind-o spre iertarea păcatelor. „Persoana umană se creează continuu și nu avem capacitatea de a pătrunde taina profundă prin care suferințele noastre au o finalitate mântuitoare.”[9]

          Întâlnirea cu duhovnicul și astfel cu Hristos, Care stă de față nevăzut, este pregătitoare pentru marea întâlnire în Ceruri. Pentru o conștientizare mai profundă a spovedaniei, vom spune mai multe despre aceasta la modul general.

         În timp ce spovedea, un duhovnic a observat că a început să ningă. La sfârșitul spovedaniei, luminat de Dumnezeu, i-a arătat credinciosului zăpada care acoperea atât de frumos totul. L-a înduioșat, spunându-i că așa curat și frumos este și sufletul lui după spovedanie.

         Avem nevoie de bucurii. Ele vin atunci când facem așa cum se cuvine cele plăcute lui Dumnezeu. Mare bucurie este, așa cum vedem în istorioară, atunci când ne spovedim, simțind că Dumnezeu „mai mult decât zăpada” ne-a albit sufletele. Pentru o astfel de bucurie, este nevoie de respectarea unor rânduieli și de cunoașterea unor învățături:

          Spovedania este ca un al doilea botez. Cum pregătim cu atenție botezul, așa să ne îngrijim și pentru spovedanie, cea care curățește sufletul de păcate, făcându-l luminos ca după baia Botezului. Mărturisirea păcatelor nu se face formal, ci cu luare aminte, cu nădejde și cu bucurie, știind că astfel ne vom ușura sufletul.

           Spovedania să fie de bunăvoie. Sunt situații când insistăm de dragul cuiva să se spovedească, dar este nevoie să-l ajutăm să înțeleagă nevoia și folosul spovedaniei. Dacă nu se spovedește de bunăvoie, acel credincios rămâne în păcate și chiar cu reținere față de cele sfinte. Este nevoie de multă delicatețe atunci când îndemnăm pe cineva să se spovedească, mai ales dacă acela este pe patul de moarte. Acesta va fi încurajat să conștientizeze că spovedania este și o analiză a vieții sale, în urma căreia poate face schimbări majore. „Chiar boala este una dintre crizele cele mai grave, pentru că îl pune pe om față în față cu o serie de probleme la care, atâta timp cât e sănătos, nu se gândește. La început boala îi dă să înțeleagă că este muritor.”[10]   

          Spovedania să fie sinceră. Când mărturisim totul, ne simțim eliberați, precum înțelegem și din cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi”.[11]Mințind sau ascunzând ceva, rămânem tulburați, neîmpliniți, lipsiți de entuziasm. Mărturisind toate păcatele, avem bucuria unui nou început. Când eram mici și începeam un caiet nou la școală, ne propuneam să-l păstrăm curat, să scriem frumos, așa încât să fie o bucurie răsfoirea lui, și pentru noi, și pentru alții. Tot așa, și sufletul care devine curat prin mărturisirea tuturor păcatelor este spre bucurie și celui care se spovedește și celor apropiați. Să ne gândim, așadar, mai mult la această bucurie, decât la dorința de a ascunde vreun păcat, știind că și înainte de spovedanie, duhovnicul ne spune: „De vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele de două ori le vei avea”.[12]De am socoti matematic, venind cu o sută de păcate și mințind sau ascunzând în privința unuia, am pleca nu cu un păcat, ci cu două sute! Nu este nevoie însă de astfel de calcule, simțim noi înșine că plecăm împovărați.

           Cel mai adesea, rușinea ne determină să ascundem sau să mințim. Ne aducem aminte că, într-o istorioară, diavolul a venit să îi dea înapoi unui credincios care se spovedea, ce îi luase când a păcătuit: rușinea. Astfel, omul nu a avut rușine când a greșit, dar acum avea rușine să mărturisească. Să ne gândim deci că diavolul este „tatăl minciunii”[13] și să nu mergem cu el „de mână” când ne spovedim, ci să ne lăsăm îmbrățișați de Dumnezeu, precum în pilda întoarcerii fiului risipitor.

            Spovedania să fie clară și concisă. Nu este nevoie de multe amănunte, important este ca duhovnicul să poată realiza gravitatea păcatului. Duhovnicul își poate pierde din puterea de concentrare atunci când se insistă asupra unor detalii nesemnificative și obositoare (de exemplu: era vară, foarte cald, veneam de la serviciu, eram obosit, transpirasem, abia așteptam să beau ceva rece, avusesem foarte mult de muncă în ziua aceea și tramvaiul nu mai venea, parcă eram într-o piesă a lui Caragiale. Cum se numea piesa, părinte? Hai, că trebuie să știți!). Asemenea detalii arată că am venit „să mai stăm de vorbă”, neavând râvna, dorința grabnică de a ne elibera de păcate.

           De asemenea, este foarte important ca duhovnicul să audă fiecare păcat mărturisit și să înțeleagă despre ce este vorba. Preotul dezleagă doar ce aude și înțelege. Nu putem și nu trebuie să mascăm vreun păcat prin rostiri confuze, menite să ne „acopere” în fața duhovnicului. Exemple:

               -am mai făcut câte ceva duminica, aceasta însemnând, de fapt, că s-a turnat o fundație, s-au tăiat lemne, s-au spălat rufe etc;

               -am furat câțiva știuleți, adică... saci;

               -am mai mâncat uneori de dulce în zi de post, adică... am postit destul de rar;

               -am mai lipsit în câte o zi de la biserică, adică... am venit de cinci-șase ori într-un an;

               -am mai scăpat câte o vorbă în timpul slujbei, adică... am vorbit aproape tot timpul slujbei;

               -am mai scăpat câte o vorbă rea, adică... foarte des;

               -am mai băut câte un pahar în plus, adică... m-am îmbătat adesea.

           Uneori, cu smerenie și căință, spunem „Am făcut toate păcatele”. Este o rostire folositoare atunci când este sinceră. Uneori însă cei care se rușinează să spună un păcat, se amăgesc crezând că prin aceste cuvinte („Am făcut toate păcatele”) au mărturisit totul. Dacă ar fi așa, ar fi suficient să spunem la fiecare spovedanie că am făcut toate păcatele. Și chiar de am face toate păcatele, tot ar trebui să le mărturisim, pentru a le conștientiza și pentru a ne fi iertate.

           Ne dorim să rămânem cu o imagine frumoasă în fața duhovnicului. Această imagine frumoasă chiar rămâne dacă mărturisim totul, sinceritatea și căința noastră arătând dorința de îndreptare. Spovedania completă aduce chiar bucurie duhovnicului și dorința de a-l ajuta pe credincios să sporească în curăție, în cele bune. „El se va arăta cu atât mai deschis, cu cât preotul va ști să îi vină în ajutor, determinându-l cu blândețe să vorbească despre încercările prin care trece.”[14]

           Pentru a-și păstra o imagine frumoasă, unii credincioși aleg să se spovedească la un duhovnic mai îndepărtat. Dar ideal este să avem duhovnicul cât mai aproape, dacă se poate, cel din parohie. Într-adevăr, nu este obligatoriu să avem duhovnic preotul paroh, dar spovedindu-ne la acesta, putem păstra o legătură strânsă, frumoasă, putem cere adesea sfat, putem să ne cercetăm mai des. Alți credincioși se spovedesc o dată unui preot, mărturisind păcatele de care se rușinează, iar apoi vin la cel pe care vor să îl păstreze ca duhovnic, neînțelegând cât de important este ca acesta să-și cunoască bine fiul duhovnicesc. În mod normal, atunci când ne schimbăm duhovnicul, trebuie să spunem păcatele din copilărie până la momentul respectiv, așa încât să putem primi sfaturile cele mai bune. Nu spunem acele păcate mărturisite altor preoți ca și cum nu ar fi fost iertate, ci spre o „radiografiere” duhovnicească profundă. Și medicul ne întreabă despre bolile anterioare, chiar dacă au fost tratate, spre a ne da medicamentele cele mai bune.

           Există și tendința de a spune unui preot unele din păcate, altui preot pe celelalte, dar de fapt, astfel, fiecare dintre cele două spovedanii este incompletă și nesinceră. Să-l simțim deci pe duhovnic ca pe un părinte, frate, prieten, așa încât să îi putem spune totul și să îi simțim iubirea.

           Spovedania să fie cu pocăință. Dacă mărturisim păcatele fără părere de rău, nu există nici o dorință puternică de îndreptare. Părerea de rău este cea care ne face puternici, luptători, mărturisitori chiar. Tâlharul pe cruce s-a luptat luându-I partea Mântuitorului în fața tâlharului din stânga, a fost puternic, mărturisind că ei pe drept sunt răstigniți, și astfel, a îndrăznit să strige „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”[15]Femeia desfrânată, plină de căință și de sfială, deși în văzul multora, cu discreție și smerenie, a spălat, a șters, a uns cu mir, a sărutat picioarele Mântuitorului. Părerea de rău și dragostea pentru Dumnezeu i-au adus iertare de păcate. Și căința și iubirea noastră ne ajută să primim prin spovedanie harul lui Dumnezeu, care dezleagă păcatele.

           Dacă nu simțim părere de rău, înseamnă că ne dorim să repetăm păcatele. Chiar și așa, nu vom renunța să ne spovedim, ci vom mărturisi că nu ne căim pentru toate păcatele și ne vom ruga lui Dumnezeu să ne dea căință și dorință de îndreptare.

           Preotul păstrează secretul spovedaniei. Avem impresia uneori că preotul vorbește în fața multora despre păcatele pe care le-am mărturisit. Preotul însă nu vorbește despre o anumită persoană, ci despre boli sufletești, fără a se da numele cuiva, în dorința de a le fi de folos tuturor. Dacă un medic vorbește despre cum se manifestă gripa la unii pacienți, nu înseamnă că vorbește despre cineva anume.

           De asemenea, și credinciosul e bine să aibă o anumită atenție în privința vorbirii despre sfaturile primite la spovedanie. Aceste sfaturi pot fi diferite în funcție de nevoile și problemele credincioșilor, iar unii dintre ei ar putea să nu înțeleagă sfaturile primite de alții și s-ar putea cauza astfel sminteală și reținere față de spovedanie. 

            Nu ne spovedim doar ca să ne împărtășim. Spovedania nu este doar o treaptă spre împărtășire. Ea însăși este dătătoare de har, bucurie și putere. Unii renunță la spovedanie, gândindu-se că oricum nu se pot împărtăși. Prin spovedanie, încet-încet, pot ajunge la o împărtășire cu folos. Dacă nu ne îmbrăcăm cu haine de sărbătoare, nu înseamnă că nu trebuie să ne mai spălăm trupul. Dacă nu ne împărtășim, nu înseamnă că nu trebuie să ne mai spălăm sufletul prin spovedanie.

            Nu ne spovedim doar în posturi. Postul este foarte important pentru spovedanie, dar ne putem mărturisi de câte ori avem nevoie, sfătuindu-ne, desigur, cu duhovnicul. Dacă am săvârșit anumite păcate și ne simțim împovărați, dar nu este post, nu înseamnă că nu ne putem spovedi, așa cum, dacă ne-am murdărit în toiul zilei, nu înseamnă că nu ne putem spăla.

            Canonul nu este o pedeapsă. Nu trebuie să ne simțim jigniți când primim canon. În urma fiecărei spovedanii ar fi de folos un canon, căci el este medicament pentru conștientizarea păcatului și pentru vindecarea sufletului. Prin acesta, omul primește ajutor de la Dumnezeu, căci „schimbarea păcătosului este împlinită de har, totuși nu fără libera lui dorință. (...) Iar în pocăință dorința liberă trebuie să participe ea însăși la actul transformării omului.”[16]

            Spovedania este însoțită de rugăciune. Sunt rugăciuni speciale înainte de spovedanie, prin care Dumnezeu ne ajută să ne aducem aminte păcatele, să ne căim și să nu ne rușinăm a le mărturisi. Prin rugăciunile după spovedanie, Îi mulțumim lui Dumnezeu și Îi cerem ajutorul spre a ne împlini făgăduința de a nu mai greși. 

            Pregătirea pentru spovedanie înseamnă și liniștire, dorința de iertare a celor cu care suntem supărați și gândul la păcatele pe care trebuie să le avem în minte, sau mai bine, să le notăm pe o hârtie spre a nu uita ceva.

           

                I.2. ÎMPĂRTĂȘIREA

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,

întru Mine rămâne şi Eu întru el.”

(In 6, 56)

           Împărtășirea dinaintea morții mai este numită și grijanie, arătându-se prin aceasta că omul se îngrijește de mântuirea sufletului său, dobândind hrană pentru viața veșnică, Trupul și Sângele Domnului, și lepădând orice grijă lumească, așa cum primim îndemn la fiecare sfântă liturghie: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm”.[17] Denumirea aceasta arată importanța ultimei împărtășiri, dar ne duce cu gândul și la faptul că orice împărtășire ar putea fi ultima. În același timp, se subînțelege cât de grav este păcatul celor care înjură de grijanie și nesocotesc, în general, lucrurile sfinte.

           Evidențiez, în continuare, câteva aspecte legate de împărtășire, referindu-ne atât la cea din urmă, cât și la cea de pe întreg parcursul vieții, de fiecare dată, aceasta fiind o arvună pentru veșnicie.

           Împărtășirea celor grav bolnavi nu este spre moarte. Cineva care se împărtășește în mod constant va primi cu bucurie și nădejde Sfânta Împărtășanie chiar și pe patul de moarte. Cel care a stat departe de această Sfântă Taină poate înțelege măcar la sfârșitul vieții cuvintele „Gustați și vedeți că bun este Domnul”.[18] El trebuie să înțeleagă că împărtășirea nu este spre moarte, ci spre viața veșnică. De aceea, așa cum am mai spus, cei din jur nu au de ce să ascundă că își doresc ca bolnavul să fie împărtășit, ci, prin cuvinte încurajatoare, îl vor face să vadă folosul împărtășirii.

          Cei care nu mai sunt conștienți nu pot fi împărtășiți. „Ei trebuie să fie conștienți pentru a-și exprima consimțământul primirii acestei Taine, pentru că și Împărtășania, ca și celelalte Taine, nu se administrează fără voia primitorului.”[19] Să nu așteptăm deci împărtășirea până când se ajunge la o boală grea sau la sfârșitul vieții. Nu-i căutăm pe cei dragi doar când suntem grav bolnavi, cu atât mai mult nu-L căutăm pe Hristos doar într-o astfel de situație. Avem nevoie să primim și să dăruim iubire toată viața, avem nevoie să Îl primim pe Hristos și să ne dăruim Lui în fiecare clipă.

           Împărtășirea celui grav bolnav nu descoperă și sfârșitul vieții acestuia. Momentul morții fiecărui om este cunoscut doar de Dumnezeu. Concepția unor creștini că, în funcție de cum se așază Sfânta Împărtășanie în linguriță, poate arăta că cel bolnav va trăi sau va muri este greșită și ne duce cu gândul la ghicitorie, aspect negativ împotriva căruia Biserica luptă atât de mult. Ne împărtășim cu nădejdea Învierii și avem mulțumire sufletească fie că trăim, fie că murim.

         Ne împărtășim chiar cu Trupul și Sângele Mântuitorului, nu cu pâine și vin. Pâinea și vinul, deși rămân la fel ca aspect și gust, se prefac, în timpul sfintei liturghii, în Trupul și Sângele Mântuitorului, atunci când la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm”.

           Împărtășirea cu Hristos nu este doar un moment. Împărtășirea durează atât cât ne luptăm să simțim că am primit Trupul și Sângele lui Hristos! De aceea, rămânem cu luare aminte după ce ne împărtășim, ne ștergem bine gura cu ștergarul special, luăm anafură și agheasmă, apoi, mergem la locul nostru, bucurându-ne în continuare de slujbă.

           Cuvinte precum „Să-ți fie de folos!”, îmbrățișări sau alte gesturi legate de bucuria împărtășirii își au rostul doar după sfârșitul slujbei. De vreme ce tocmai L-am primit pe Hristos, se cuvine să ne bucurăm de El și să nu punem mai presus oamenii. Aceasta nu înseamnă că nu rămânem în comuniune cu ei, dimpotrivă, pentru că Hristos este Cel Care ne unește.

           Nu ne împărtășim doar în Joia Mare. În această zi se pregătește Sfânta Împărtășanie care se va folosi timp de un an pentru bolnavi. De aici, unii au înțeles greșit că cel care se împărtășește în Joia Mare este considerat împărtășit un an. Ar putea acela să păcătuiască liniștit, considerând că este, oricum, împărtășit pentru un an?! Nicidecum! Dorim să înnoim adesea simțirea prezenței lui Hristos în noi și de aceea, ne luptăm să ne împărtășim mai des, desigur, cu pregătirea cuvenită. Fiecare astfel de întâlnire cu Hristos sporește în noi ce este frumos și simțim astfel să mărturisim că „am văzut Lumina cea adevărată”.[20]            

           Unii credincioși și mai ales cei mici pot fi împărtășiți mai des, în funcție de cum ne sfătuiește duhovnicul.

           Este de folos să ne spovedim și dacă se poate, să ne împărtășim înaintea unor momente importante: tinerii, nașii, chiar și părinții, înainte de cununie; părinții și nașii, înainte de botez; înainte de examen, operație, naștere, călătorie, mutarea în casă nouă etc.

           Nu ne îmbolnăvim împărtășindu-ne din același potir. Preotul consumă tot ce rămâne după împărtășirea credincioșilor. Dacă ne-am îmbolnăvi împărtășindu-ne cu aceeași linguriță, preoții ar fi cei mai bolnavi oameni. Hristos ne tămăduiește, cu atât mai mult nu ne va lăsa să ne îmbolnăvim când primim Trupul și Sângele Său. 

           Nu trebuie neapărat să dormim după ce ne împărtășim. Înțelegem însă că este firesc să fim cât mai liniștiți după ce ne împărtășim. O astfel de liniște însă nu se obține doar dormind.

           Împărtășirea nu ne este de folos dacă am mințit sau am ascuns ceva la spovedanie. Și Iuda s-a împărtășit, dar cu o sărutare mincinoasă L-a trădat pe Iisus. Nu avem niciun folos împărtășindu-ne după o spovedanie mincinoasă. Este ca și cum am lua un medicament puternic, ascunzându-i medicului că avem probleme cu inima.

            Să ne pregătim, așadar, cum se cuvine pentru a ne împărtăși, să ne bucurăm când Îl primim pe Hristos și să Îl păstrăm ca pe cel mai drag oaspete în cămara sufletelor noastre!

 

               I.3.  RUGĂCIUNEA

„Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.

Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.”

(Mt. 7, 7-8)

            Adesea, spunem că nu avem suficient timp pentru rugăciune. Vine o vreme însă când omul, nemaiavând putere pentru cele materiale, fiind bolnav, are suficient răgaz spre a-i vorbi lui Dumnezeu, dobândind astfel alinare, nădejde și întărire. Paradoxal însă, uneori, în aceste momente de durere, omul ajunge într-o stare în care nu mai simte să se roage atât de mult cum își dorea înainte. Înțelegem din aceasta că lipsa dorinței de rugăciune este doar o ispită care trebuie biruită prin... rugăciune.

            Convorbirea celui suferind cu Dumnezeu poate fi susținută și prin purtarea de grijă și rugăciunea celor dragi și chiar prin exprimarea nevoii acestora ca bolnavul să se roage pentru ei. Astfel, el se va simți util și va spori în răbdare, nădejde și putere. Când este cu putință, cei apropiați se vor ruga alături de cel bolnav, întărindu-se unii pe ceilalți.

            Cu atât mai mult la căpătâiul celui muribund, se vor face rugăciuni străduindu-ne ca atmosfera să fie una de pace, de lăsare în voia lui Dumnezeu, fără a ne lăsa afectați de disperare. „Relația noastră cu oamenii trebuie să fie stabilită în așa fel încât venirea noastră către ei să fie percepută cu bucurie și simplitate.”[21]

            Lângă patul de suferință al celui drag putem chema preotul nu doar pentru spovedanie și împărtășire, ci și pentru rugăciune. Să nu ne gândim că îl deranjăm pe slujitorul lui Dumnezeu sau că îl obosim pe cel bolnav. Este ca și cum am spune că deranjăm medicul ori că îl obosim pe pacient prin vizita doctorului.

            Precizăm și faptul că slujba care se face de către preot pentru cel ce se luptă greu cu moartea nu este o condamnare pentru cel muribund, ci este o lăsare în voia lui Dumnezeu, Căruia Îi cerem să îl dezlege de păcate și de suferință pe acesta. Biserica nu se roagă pentru moartea cuiva, ci pentru ușurarea chinurilor.

            Teama de a se face Taina Sfântului Maslu cuiva aflat într-o boală mai grea, considerând că în urma acelei slujbe cel suferind va răposa este, de asemenea, nejustificată, această slujbă fiind o invocare a harului dumnezeiesc, spre revărsarea milei asupra bolnavului, spre vindecare și iertare de păcate. „Deci, această slujbă nu se oficiază numai pentru o categorie de boală și nu numai într-o fază foarte avansată sau pe patul de moarte, cum se întâmplă de foarte multe ori sau cum s-au creat concepția și practica de a-i chema pe preoți doar atunci când nu mai este nimic de făcut cu cel bolnav.”[22] De ar fi spre moarte, nu s-ar mai face maslu de obște, atunci când mai mulți creștini vin la biserică pentru dobândirea sănătății.  

            Iată alte câteva gânduri legate de rugăciunea din acest moment sau din orice altă vreme.

            Este frumos să ne facem o anumită „ambianță”. Atunci când le putem folosi, candela, lumânarea, tămâia ne ajută mult. Așa cum la o masă, o atmosferă plăcută ne bucură, cu atât mai mult ne ajută la rugăciune.

            Este important să știm pentru ce ne rugăm. Nu Îi cerem lui Dumnezeu neapărat să prelungească viața unui suferind, ci să îi dăruiască mântuire, tot ce îi este de folos. „Scopul nu este de a împlini (...) ritualul obișnuit, ci de a face ca persoana să devină mai sensibilă la rugăciunile Bisericii, la credința Bisericii, la căldura umană, la iubire, de a o înconjura cu rugăciunea Bisericii.”[23] Nu ne rugăm doar pentru că este dimineață, ci Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a păzit și Îi cerem să avem o zi cu folos pentru suflet și pentru trup, să ne lumineze, să ne întărească. Nu ne rugăm doar pentru că este seară, ci Îi mulțumim lui Dumnezeu că a fost cu noi și Îi cerem să avem un somn liniștit, astfel încât a doua zi să putem din nou să viețuim cu folos.Nu ne rugăm doar pentru că trebuie să ne rugăm, ci gândind că avem nevoie să vorbim cu Dumnezeu, să-L slăvim, să-I mulțumim, să-I cerem. Ceea ce am spus este valabil, desigur, pentru orice altă rugăciune.

            Ne putem ruga mai întâi folosind cuvintele noastre, cerând să avem evlavie la rugăciune. Rugăciuni scurte putem rosti oriunde și oricând, în funcție de ceea ce facem. De exemplu, Doamne, iartă-mă!, când simțim că am greșit; Doamne, ajută-mă!, la orice lucru pe care îl facem și mai ales în încercări; Doamne, curățește-mă pe mine, păcătosul!, atunci când facem curățenie, când ne spălăm sau când spălăm ceva; Doamne, ajută-l pe robul tău! și îl pomenim pe cel bolnav, pe cineva despre care știm că are probleme sau ne gândim pur și simplu la cineva drag; Doamne, șterge murdăria din sufletul meu!, când ne ștergem pe picioare; Doamne, dă-mi pace!, atunci când suntem tulburați; Slavă Ție, Doamne!, când avem o bucurie sau o împlinire. Mai putem folosi rugăciunea minții, o rugăciune scurtă, dar foarte profundă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! sau rugăciunea vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! sau Doamne, scapă-mă!, Doamne, apără-mă!, Doamne, luminează-mă!, Doamne, povățuiește-mă!, Doamne, miluiește-mă!, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!, Toți sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi! și rugăciuni scurte către sfinți, mai ales în ziua prăznuirii lor.

          Ne ducem cu gândul și la cei adormiți, prin rugăciuni scurte: Pomenește-i, Doamne, pe robii Tăi!, Doamne, odihnește cu drepții pe adormiții Tăi robi! sau Dumnezeu să-i ierte!

          Încercăm să ne detașăm de toate grijile lumești, așa încât să nu fim tulburați la rugăciune, să nu avem gândul la altceva, să fim liniștiți. Să nu credem că, dacă ne grăbim la rugăciune, câștigăm timp.Ne rugăm cât putem, dar fără grabă, știind că Dumnezeu ne va da timp pentru ce avem de făcut.

          Încercăm să îi iertăm pe toți sau măcar să alungăm din minte ce ne frământă legat de unele persoane față de care nu reușim să avem suficientă prețuire.

          Sunt momente în care simțim să ne rugăm cu propriile cuvinte. Să ne bucurăm de ele și să facem rugăciunea cum putem, indiferent de loc sau moment. Acea simțire a rugăciunii este un dar de la Dumnezeu pe care nu trebuie să îl irosim. Avem tendința de a amâna acea rugăciune simțită, dar riscăm să pierdem bucuria momentului.

          Rostim rugăciuni cu voce șoptită, tare sau în taină, după carte sau din memorie, după cum simțim că ne putem concentra mai bine.

          Stăm în picioare sau în genunchi, cum credem de cuviință, sau chiar pe scaun, dacă suntem neputincioși.

          Să nu uităm nicio clipă că vorbim cu Dumnezeu, Tatăl nostru. Să Îi acordăm atenția cuvenită, să ne bucurăm, să avem nădejde!

 

              I.4.  ÎMPĂCAREA CELUI SUFERIND CU SINE, CU SEMENII ȘI CU DUMNEZEU

„Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia,

 precum și Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”

(Ef. 4, 32)

           Împăcarea cu sine a celui suferind arată o căință constructivă, cu nădejde, cu fața către Dumnezeu. Frământarea excesivă în privința unor greșeli pe care nu le mai poate îndrepta sau în privința unor lucruri pe care nu le mai poate împlini nu aduce folos sufletului. Iuda Iscarioteanul s-a căit pentru că L-a trădat pe Hristos, dar nu s-a îndreptat către El, nu I-a cerut iertare, ci a căzut în deznădejde, ajungând la sinucidere. O așa căință nu este de folos.

           Muribundul trebuie să plece din lumea aceasta împăcat cu semenii, astfel încât să nu fie vreo povară pe sufletul cuiva neiertarea: „cheamă cel bolnav pe toți căsașii și vecinii, precum și pe toți aceia despre cari își aduce aminte că i-a nedreptățit sau i-a supărat cu ceva în viața sa și de la fiecare își ia rămas bun, rugându-i ca să-l ierte (...) Și fiecare, văzându-l că se află acuma pe pragul morții și că nu mai e nici o speranță de scăpare și însănătoșare se înduioșează și cu lacrimi în ochi îl iartă, rugându-l în același timp ca și el să-i ierte pre dânșii.”[24] Cel adormit are nevoie de rugăciunea celor rămași în viață, nu de ura lor. Împăcarea înainte de moarte aduce o stare de mulțumire și liniștire, iar rugăciunea celui viu va fi mai puternică pentru cel mutat în veșnicie. „Scena aceasta, a iertării și împăcării e una dintre cele mai duioase și mai pătrunzătoare, așa că până chiar și cel mai împietrit la inimă, dacă nu plânge, trebuie cel puțin să lăcrămeze, și de i-ar fi făcut orișice nedreptate și rău trebuie să-l ierte.”[25] Dacă totuși nu s-a putut înlesni împăcarea, cel aflat în viață se cuvine să ceară sfatul duhovnicului spre a primi o rânduială în folosul lui și al celui mort. În niciun caz, oricât de mari ar fi fost problemele, nu este de dorit a-și propune să nu meargă la înmormântarea celui cu care a fost supărat. De asemenea, rudele nu fac vreun bine interzicând cuiva să ia parte la înmormântare, nici măcar când cel ce a murit a lăsat „cu limbă de moarte” o astfel de dorință.

          Împăcarea cu Dumnezeu se va face prin cele enumerate mai sus (spovedanie, împărtășire, rugăciune etc.), dar și printr-un ultim dialog duhovnicesc cu preotul și cu cei dragi. O vorbă simplă, înțeleaptă despre Dumnezeu poate aduce multă pace în conștiința celui muribund.

 

 

 

CAPITOLUL II

PREGĂTIREA ADORMITULUI PENTRU CELE VEȘNICE

 

                II. 1. ANUNȚAREA PREOTULUI

          „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă

și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine.”

(Lc. 10, 16)

           Se întâmplă, uneori, în pregătirea unui botez sau a unei cununii ca preotul să fie anunțat după ce se stabilesc cele mai multe detalii, ceea ce nu este bine, desigur, întrucât există riscul de a se fixa data sau ora nunții ori a botezului într-un moment nepotrivit. 

          În privința înmormântării, cel mai adesea, credincioșii simt să vină mai întâi către preot spre a anunța, spre a se sfătui cu el, spre a se întări. De fapt, unii dintre ei au dragoste să îl cheme pe acesta chiar în timpul suferinței cuiva, pentru a i-o alina citindu-i rugăciunile cuvenite, pentru a-l curăți de păcate, spovedindu-l, și pentru a-l uni cu Hristos, împărtășindu-l. Preotul se face astfel mai ușor părtaș la durerea fiilor săi duhovnicești, el oricum având această simțire și chiar îndatorire de la Dumnezeu.

Spunând unei fetițe că franjurii de la epitrahil simbolizează sufletele credincioșilor care sunt în grija preotului, mi-a răspuns: „Ai grijă să nu le pierzi!” Am primit cuvintele ca de la Dumnezeu. Într-adevăr, sufletele sunt vegheate cu luare-aminte de către preot, care luptă să nu piardă niciunul, ci pe toate să le câștige pentru Dumnezeu. Preotul poartă sufletele ce i s-au încredințat oriunde slujește, oriunde este. El slujește întregii Biserici, dar poartă pretutindeni biserica de suflet, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu și pentru care simte o iubire aparte. Preotul întâlnește comunități frumoase, biserici însuflețite, dar cea mai mare bucurie o are alături de creștinii săi. Împreună împărtășesc bucurii, dureri, năzuințe, împreună greșesc, poate, dar tot împreună se ridică. Credincioșii săi – biserica de suflet – sunt fiii, prietenii, frații, cei de aproape ai săi. Îi încurajează, îi iubește, îi ceartă uneori, spre binele lor, dar sunt ai săi, cu bune și rele. 

          O biserică vie este un trup, dar acest trup are și părți bolnave. Le prețuim și pe acestea și căutăm să le vindecăm. Așa cum nu ne pălmuim dacă ne doare o măsea, ci căutăm să o vindecăm, așa și pe semenii noștri căutăm să-i ajutăm, nu să-i judecăm, mai ales când aceștia nu mai sunt printre noi. Ne străduim să îi ajutăm să descopere darurile puse de Dumnezeu în ei. Lucrând cu aceste daruri, omul se simte util și caută să fie în slujire. Este relevantă o istorioară cu două sape. Una din ele, curată, dar nefolosită, nelucrătoare, o ironiza pe cealaltă, murdară de pământ, folosită, lucrătoare. După un an, cea curată era ruginită, iar cealaltă, tot cu pământ, dar bună, lucrătoare. Omul care lucrează pentru suflet, care face misiune, are folos, bucurie, sporește în putere și pricepere. Când moare, un astfel de om îndepărtează pământul (trupul), iar sufletul merge curat la Dumnezeu. Cel care nu lucrează pentru suflet „ruginește”, se îngreunează, se blochează, se descurajează, nu vede soluții, bucurii. Așadar, binele pe care îl facem altora ne este nouă de folos, în primul rând, pentru că ne găsim un rost.

         Preotul poartă biserica de suflet oriunde și se roagă pentru toți cei pe care Dumnezeu i i-a încredințat, care i-au cerut să-i pomenească, pe care i-a botezat, spovedit, cununat, pe care îi iubește, care îl iubesc, care îl urăsc... Îi poartă în suflet și pe cei care s-au mutat în biserica din cer și împreună sunt un mănunchi de flori aduse înaintea lui Dumnezeu, ocrotite de Dumnezeu, bucurând pe Dumnezeu (încercând), bucurându-se de Dumnezeu.

          De aceea, este de mare folos când preotul este anunțat din timp în legătură cu cei suferinzi, cei care au plecat din lumea aceasta sau în privința parastaselor care urmează a fi săvârșite. 

 

                II. 2.  CLOPOTUL

 „Pentru ca să-i dea lui dar, ca toți care vor auzi sunetul lui,

ziua sau noaptea, să se deștepte spre slava sfântului Său nume.”

(Rânduiala sfințirii clopotului)        

           Clopotul se trage în modul specific slujbelor funebre, ca o tânguire, vestind membrilor comunității mutarea unui semen la cele veșnice, îndemnându-i la rugăciune și amintindu-le că și ei sunt muritori.[26] Auzind clopotul, ne ducem cu gândul la trâmbița care se va auzi la sfârșitul lumii: „Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiță”.[27] Ne amintește că de judecata universală vom avea cu toții parte și că vom auzi glasul lui Dumnezeu: „Căci vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu”.[28]

 

                II. 3. PREGĂTIREA TRUPULUI CELUI ADORMIT

„Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem.

Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos,

ca să stăpânească și peste morți, și peste vii.”

(Rom. 14, 8-9)  

           Așa cum ne îngrijim să fim curați când venim înaintea lui Dumnezeu, la biserică, așa și când trupul se pregătește pentru îngropare, se cuvine a fi spălat, dându-i cinstea cuvenită, ca unuia ce a fost „templu al Duhului Sfânt”.[29] Cuvintele „nu va intra nimic pângărit”[30] în Împărăția lui Dumnezeu se referă la sufletul omului, dar ne motivează și spre a îngriji trupul celui decedat. Spălarea cu apă amintește de apa botezului, prin care creștinul a devenit membru al Bisericii luptătoare[31] și nădăjduind acum, când a trecut la cele veșnice, că va intra în Biserica triumfătoare.

           Îmbrăcămintea curată amintește de haina albă a botezului, de curăția sufletului primită prin această Taină, pe care fiecare dintre noi trebuie să o păstreze, dar și de veșmântul nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecății.

           În condițiile unei hrane, din păcate, nu tocmai naturale în ultimii ani, trupul celui adormit are nevoie de îmbălsămare la vremea cuvenită sau chiar de un capac special care să păstreze o temperatură scăzută, evitând apariția unui miros neplăcut, care să facă aproape imposibilă șederea celor dragi în camera unde este depus acesta. Mai mult, apărând un astfel de miros, slujba înmormântării nu se mai poate face în biserică, ci în afara acesteia. De aceea, dacă totuși mirosul a apărut, se recomandă înfolierea sicriului sau introducerea acestuia într-un sac special care să nu mai permită sesizarea mirosului, iar slujba să se poată desfășura, firesc, în biserică.   

           Biserica este locul unde ne botezăm, ne cununăm, ne întâlnim în mod constant cu Dumnezeu, în rugăciune, la slujbele săvârșite și suntem aduși pentru ultima oară înaintea lui Dumnezeu pentru rânduiala înmormântării. Ar fi dureros ca această slujbă atât de importantă să nu poată fi săvârșită în sfântul locaș, așa cum se întâmplă, bunăoară, în cazul sinucigașilor.

            

                Așezarea în sicriu

            Trupul se așază în sicriu, cu privirea îndreptată spre răsărit, „ca și la Botez, pentru că de la răsărit ne-a venit Hristos, Lumina cea adevărată, și tot de la răsărit va veni El ca să judece viii și morții”[32] și de unde răsare soarele, care ne duce cu gândul la Hristos, Soarele dreptății, Lumina lumii, Răsăritul răsăriturilor, așa cum stăm și în biserică sau la rugăciune, într-o poziție firească, decentă. Felul în care este așezat în sicriu cel adormit ne oferă imaginea unui somn liniștit, nu a unei suferințe, a unei chirciri a trupului sau a unui spațiu în care parcă nu îi este locul. Perna pusă sub cap are chiar acest rol, de a conferi capului poziția în care ar privi spre răsărit, ajutându-l să fie puțin ridicat. Perna deci are un rost concret. Alte obiecte precum poșetă, foarfecă, pieptăn, oglindă, ac, ață nu au niciun sens. De ar avea nevoie de ele, ar trebui să îi punem celui adormit multe alte obiecte pe care omul le folosește în viață. Dacă unele dintre obiecte s-au folosit pentru pregătirea celor necesare, nu înseamnă că trebuie puse în sicriu sau că nu mai pot fi folosite. În măsura în care se consideră necesar, acestea pot fi igienizate.

         Capul femeii trebuie să rămână acoperit, iar al bărbatului, descoperit. Este mai bine să se dea de pomană pălăria respectivă. În ce privește chipul, este cu totul nepotrivit a se interveni prin fard, ruj etc. Chipul trebuie să fie plăcut în primul rând lui Dumnezeu, Care știe cum l-a făcut. În viață, fiecare decide asupra înfățișării sale, bine sau rău, când este vorba despre cineva mort, nu avem dreptul de a interveni cu aceste artificii.

           Achiziționarea unui sicriu scump nu este de folos din punct de vedere religios. El oricum putrezește.

 

                  II. 4.  PRIVEGHEREA. „STÂLPII”

„Rugați-vă neîncetat!”

(I Tes. 5, 17)

          Privegherea pentru cel adormit este o rânduială veche, prin care cei apropiați (rude, vecini, prieteni, cunoscuți) îi sunt alături celui înveșnicit și se întăresc unii pe alții. Cuvântul „priveghere” arată că, în vechime, aceștia citeau rugăciuni chiar și pe parcursul întregii nopți. 

          Și în zilele noastre, preotul merge în casa celui răposat, de obicei în seara dinaintea înmormântării (dar se poate și în celelalte zile dinaintea îngropării), în vederea săvârșirii slujbei îndătinate, în cadrul căreia se citesc „stâlpii”, adică fragmente din Sfânta Evanghelie, spre susținerea, întărirea și luminarea celor îndurerați, dar și pentru a-i determina să împlinească toate rânduielile specifice având nădejde și dragoste. Folosul de netăgăduit al acestei rânduieli pentru sufletul celui adormit este sporit când se citește și din Psaltire sau din alte cărți de folos duhovnicesc de către credincioși evlavioși, care citesc clar, pe înțelesul tuturor. Acolo unde  este cu putință, rugăciunile și citirea se vor face toată noaptea.

           Privegherea celui adormit este un moment foarte important. Nu se cuvine, de exemplu, ca cel adormit să rămână singur. Prin rotație, cei apropiați trebuie să stea alături de acesta. Îmi amintesc de o situație în care, fiind nevoit să ajung după miezul nopții pentru citirea „stâlpilor”, una dintre rudele mortului dormea într-un pat din camera în care era depus acesta. Am apreciat foarte mult acest lucru pentru că, obosită fiind, avea nevoie de odihnă, dar s-a luptat să rămână lângă cel drag.

            În cazul depunerii în capelă, cei dragi se vor îngriji, de asemenea, să privegheze toată noaptea lângă cel mort. Cei care se ocupă de administrarea capelei permit rămânerea peste noapte atunci când familia o cere.

           O situație delicată este atunci când moartea survine în spital, la sfârșit de săptămână, iar răposatul este luat acasă abia luni, nefiind suficient personal de serviciu pentru formalitățile specifice. Durerea familiei este amplificată de această situație neplăcută, neputându-se împlini la vremea cuvenită cele necesare din punct de vedere spiritual. Nădăjduim că ceva se poate schimba în această privință. 

            Din dragoste pentru cei prezenți, dar și pentru sufletul celui adormit, se pot împărți anumite daruri la momentul privegherii, păstrând echilibrul și rânduiala cuvenite. Această împărțire, eventuale alte discuții sau stabilirea unor aspecte organizatorice se vor face într-o altă cameră, așa încât să nu fie tulburate rugăciunea și liniștea. Evocarea personalității celui adormit, dacă se face, va fi așa încât să se evidențieze doar aspectele pozitive și nevoia de rugăciune, nicidecum nu se vor face glume pe seama scăpărilor pe care, ca orice om, le-a avut. Atmosfera veselă pe care unii încearcă să o creeze uneori, dorind să abată gândul de la durere al celor întristați nu își are rostul, așa cum nu este potrivit nici să sporim într-un mod teatral suferința acestora.

          Obiceiul vechi al bocitoarelor, întâlnit încă pe alocuri, nu este unul creștinesc, durerea sinceră a omului manifestându-se așa cum o simte fiecare. Nu vom plânge sau nu vom rosti anumite cuvinte doar ca să nu ne judece alte persoane, dar nici nu vom lupta excesiv ca să nu ne manifestăm durerea prin abaterea gândului sau luând calmante fără a avea nevoie. „Moartea nu este un dușman care trebuie învins, moartea este un prieten care ne șoptește cele despre Dumnezeu, cele despre noi, cele despre vremea întâlnirii noastre în chipul cel mai desăvârșit cu Ziditorul nostru, cu Cel de Care, în chip nefiresc, ne-am despărțit. Se cuvenea nouă ca în chipul în care ne-am despărțit de Dumnezeu, adică prin moarte, să ne și întoarcem la El.”[33]         

         Tot în ideea de a-i liniști pe cei îndurerați li se spune greșit că nu au voie să plângă noaptea, pentru că tulbură odihna celui adormit. Lacrimile, durerea sinceră care se prefac în rugăciune sau o susțin nu îi pot face rău decedatului, dimpotrivă. Iar dacă cineva simte să plângă, trebuie lăsat să o facă, aceasta aducându-i în cele din urmă liniștire și sporind o sensibilitate plăcută lui Dumnezeu și de folos oamenilor. Evident, dacă această durere pare a determina o criză, o problemă de sănătate respectivei persoane, se poate interveni cu multă delicatețe, străduindu-ne să nu agravăm situația. De asemenea, deși poate părea ușor exagerat sau neînțelegere față de durerea cuiva, în timpul rugăciunilor, fiecare se va strădui să nu își arate întristarea într-un mod zgomotos, prin plâns sau cuvinte, fiind mult mai de folos să se roage împreună cu ceilalți și să arate astfel nădejde și prețuire față de rugăciunea săvârșită. Paradoxal, se poate vorbi de un soi de egoism chiar, pentru că îmi plâng mai mult durerea personală decât mă lupt rugându-mă și făcând tot ce este de folos pentru sufletul celui mort (sunt emoționante și de înțeles expresii de genul „Ce fac eu fără tine?”, „Cine mă mai ajută pe mine?” etc. Dar și mai de folos este să spunem „Doamne, ajută-mă să fac ce trebuie!”, „Doamne, învață-mă ce să fac!”, „Doamne, ai milă de el!”, „Doamne, iartă-l!”, „Odihnește-l, Doamne!”, „Ajută-mă, Doamne, să Te iubesc și să îl iubesc!”ș.a.).

           Chiar și în astfel de momente de durere, este nevoie de persoane echilibrate, lucide, puternice, care să fie capabile să se ocupe de organizarea frumoasă a tuturor celor de împlinit. De aceea, și ajutorul celor din afara familiei, care nu sunt la fel de mult afectați, este de primit și binevenit.

           Acolo unde se vrea, neavând cine să citească, se pot pune spre audiție cântări religioase sau chiar rugăciuni. Insist, doar unde nu are cine să citească. În niciun caz nu vor fi invitați maneliști, muzicanți sau chiar fanfară, partiturile acestora nefiind conforme cu sobrietatea momentului și unii având impresia că sunt chiar mai importante decât slujba religioasă, fiind mai puțin obișnuiți cu rugăciunea și mai mult cu celelalte. Ca și în cadrul cortegiului funerar, „toți aceștia transformă evenimentul într-un spectacol ieftin, alimentând ideea falsă că și ritualul religios, cu toate etapele lui, nu-i altceva decât tot reprezentație folclorică, adică o simplă prestare de servicii. O astfel de atitudine este extrem de periculoasă; ea denaturează grav sensul și rostul rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul”.[34]

 

 

 

CAPITOLUL III

SLUJBA ÎNMORMÂNTĂRII

 

              III. 1.  PROCESIUNEA FUNERARĂ

„Să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară

și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte,

cu ochii ațintiți asupra lui Iisus.” (Evr. 12, 1-2)

              Scoaterea din casă

            Ieșirea din casă este un moment emoționant, pe care îl tratăm ca atare, fără a ne lăsa copleșiți, ci lăsând gândurile frumoase ivite firesc în mintea noastră să se înalțe către Dumnezeu, în comuniune cu cel adormit.

           Cel mort va fi scos din locul unde este depus, în rânduială, fără îmbulzeală sau agitație, așteptând ieșirea preotului și încuviințarea acestuia. Scoaterea se poate face și de către cei din familie, iar dacă aceștia evită uneori, este doar din pricina sfâșierii sufletești, nu pentru că nu ar avea voie. Am luat parte la înmormântarea unei creștine, când unul dintre cele mai impresionante momente a fost cel al scoaterii din casă. Cei care au făcut aceasta erau cei trei fii și un nepot, toți preoți! Erau mulți alții care puteau face aceasta, unul dintre fii chiar șchiopăta, dar aceștia au simțit să își arate dragostea față de cea adormită, oferind o imagine atât de înduioșătoare și un exemplu de urmat.

          Spargerea unei căni sau a unui vas când decedatul este scos din casă este un obicei păgânesc și deranjant, zgomotul respectiv tulburând sau luând prin surprindere. Nu așa sunt alungate duhurile rele, nu așa se face „spargerea, nimicirea relelor”.[35] Preocuparea noastră de bază să fie aceea de a ne îndrepta spre Dumnezeu, nu de a ne teme de tot felul de lucruri și încercând să le înlăturăm într-un mod păgânesc, care aduce împovărare sufletului.

            Cu siguranță, în vechime, această oală se spărgea tocmai pentru că era oala care se folosise la spălarea celui adormit și exista reținere în a o mai folosi. Iată cum uneori, fapte cu explicație omenească se transformă în superstiție.

                

                 Frumusețea procesiunii         

           Orice procesiune religioasă este spre slava lui Dumnezeu, spre folosul celor care participă la ea și o mărturisire înaintea oamenilor. Așa fiind, și procesiunea mortuară se încadrează în aceeași categorie și, de aceea, pe lângă înduioșarea firească, avem și gândul că ea însăși este o jertfă înaintea lui Dumnezeu în folosul omului care se află în mijlocul ei, mergând pe cărarea veșniciei. Dacă în centrul celorlalte procesiuni se află spre cinstire icoane, cruci, sfinte moaște sau alte relicve sfinte, de data aceasta, cel adormit constituie motivul pentru care mergem către Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu.

         Ca tot ce ține de manifestarea cultului ortodox, ca orice convoi religios, și cel mortuar se cuvine a oferi o imagine frumoasă. Crucea, steagul, sfeșnicul cu lumânări aprinse, coroanele, coșul cu vin, colaci și colivă trebuie duse cu demnitate și evlavie, astfel încât să fie înălțătoare pentru cei care privesc. Ca atare, acestea trebuie duse de oameni evlavioși, fiind o cinste pentru ei, nu o povară, nu o rușine. În niciun caz, acestea nu pot fi duse de oameni care merg fumând sau în stare de ebrietate. Mai ales crucea și steagul, pe cât posibil, trebuie duse cât mai sus, în poziție dreaptă. Într-o luptă, steagul este cât mai înălțat, ca punct de reper, ca întărire și ca îmbărbătare pentru ostași. Astfel, și în lupta aceasta duhovnicească pentru iertarea păcatelor celui adormit, crucea și steagul, duse cu prețuire și luare-aminte, ne încurajează.

         Se obișnuiește ca în cadrul procesiunii funebre să fie și o fotografie relevantă, potrivită acestui moment, nu în ideea de a accentua durerea, ci spre a susține înălțarea rugăciunii către Dumnezeu, pornind de la simțiri frumoase pe care le trezește vederea acelei fotografii.  

          

             Organizarea procesiunii

           Procesiunea religioasă începe în momentul în care totul s-a organizat, fără grabă, fără ca cineva să fie împovărat de multe sarcini, lăsând toate grijile cele lumești deoparte. Preotul anunță plecarea, nicidecum claxonul mașinilor prezente, care nu poate aduce alinare celor îndurerați, ci mai degrabă tulburare, agitație. Obiceiul constituie o inovație deranjantă, fără temei. Acum mai bine de o sută de ani, neavând cum să claxoneze, oare erau puși caii să necheze?! Claxonul nu poate înlocui clopotul sau rugăciunea și nici nu o poate susține pe aceasta din urmă.

          Foarte important este și felul în care stăm în biserică, dar și felul în care venim la biserică. Atunci când venim cu cel adormit către biserică ar fi bine să se poată păstra o ordine în cadrul convoiului: sfânta cruce, steagul, sfeșnicul, coroanele, credincioasele care duc coliva, preotul, cântărețul și apoi cel adormit și ceilalți care îl conduc, astfel încât să se permită trecerea unei alte mașini pe stradă. Este un detaliu, poate, însă acea simetrie arată preocupare, rânduială, care sunt importante. Este de mare însemnătate și cum se duc crucea și steagul; acestea trebuie ținute cât mai sus și drept, astfel încât vederea acelui steag să transmită încurajare, să trezească nădejdea învierii.

           Mergând împreună cu cel adormit, în ritm echilibrat, cu pas domol, ne străduim să fim în rugăciune, mai ales când se fac cele trei opriri îndătinate, în numele Sfintei Treimi, susținând și noi slujirea preotului și a celor împreună ostenitori. Aceste opriri se fac, în general, în dreptul unor biserici, troițe, în dreptul unor locuințe ale celor apropiați sau la răspântii. Dacă este cu putință, alegem aceste trei locuri așa încât să nu deranjăm circulația.

           Chiar și pe străzile mai puțin circulate, vom fi grupați așa încât să nu ocupăm din drum mai mult decât mașina care transportă mortul. Mergând pe șosele cu circulație mai intensă, preotul va face așa încât să nu se producă mari perturbări, mărind pasul când este necesară oprirea circulației, dar, desigur, și șoferii care sunt în trafic vor da prioritate cortegiului funerar. Respectul reciproc, calea de mijloc arată înțelepciune, iar prin ele ne păstrăm pacea și ne manifestăm bunul simț, care constituie o caracteristică esențială a unui bun creștin. Oprirea forțată, bruscă a circulației nu dă o bună mărturie a trăirii ortodoxe, așa cum nici neacordarea priorității de către participanții în trafic nu arată respect față de cele sfinte. De altfel, în mod firesc, convoiul funerar este unul oficial și trebuie respectat ca atare.

         Pentru a nu aglomera traficul, dar și spre a nu-i obosi pe cei din cortegiul funebru, deplasarea către biserică sau către cimitir se va face pe drumul cel mai scurt, iar unde nu este posibil, pe străzile mai puțin circulate. Deplasarea pe drumul cel mai scurt nu scade cu nimic din valoarea și frumusețea procesiunii. Ocolirea nu are vreun temei religios. Un drum lung, obositor și inutil, pe vreme rece sau foarte caldă, în ploaie poate scădea interesul credincioșilor pentru slujbă. Eventualele rude pe la ale căror case s-ar dori să se treacă sunt deja alături de cel adormit, așa cum este firesc. Dacă drumul spre cimitir coincide, în parte, cu cel parcurs inițial spre biserică, nu există motive de a se ocoli, concepția că nu este bine să treci cu mortul de două ori prin același loc fiind o superstiție. Sesizăm și aici lucrarea vicleană, ascunsă, a celui rău, prin care, sub pretextul că nu se vrea răul mortului, împovărează, de fapt, obosind, tulburând sau îndepărtând de Biserică pe cei care cred că superstițiile aparțin acesteia.

         Obiceiul de a arunca bani în spate la cele trei opriri nu este doar păgânesc, ci constituie și o lipsă de respect față de cei din cortegiu, pe unii lovindu-i, pe alții umilindu-i, fiind nevoiți să se aplece spre a aduna acei bănuți. Am simțit această umilință în mod sporit când chiar unul dintre copiii mei, mic pe atunci, „se lupta” alături de alți copii să adune acei bani. Milostenia se face printr-un gest frumos, oferind-o cu delicatețe celui care are nevoie de ea. Sunetul acelor bani aruncați certificând faptul că persoanele însărcinate cu această „misiune” și-au făcut „datoria” nu are nicio semnificație religioasă, iar banii adunați de pe jos nu pot avea vreo putere tămăduitoare.

        

                    III. 2.   SLUJBA PROPRIU-ZISĂ A ÎNMORMÂNTĂRII

„Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință,

ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde.”

(I Tes. 4, 13)

               Slujba în biserică

           Partea cea mai importantă din rânduiala înmormântării este slujba propriu-zisă, săvârșită în Casa lui Dumnezeu. Toate strădaniile de până în acel moment sunt încununate, sporite de rânduiala prohodirii, aceasta fiind și motivantă pentru tot ce urmează a se mai săvârși întru pomenirea celui adormit. Trupul răposatului este adus pentru ultima dată aici, cel decedat, prin mijlocirea celor vii, așteptând milă de la Dumnezeu: „El își ia acum rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe și în jurul căruia s-a desfășurat întreaga sa viață religioasă. Și după cum în biserică a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârșitul vieții noastre pământești și intrarea pe poarta veșniciei.”[36]

           Înainte de începerea slujbei, se pregătesc toate cele necesare, așa încât slujba să nu fie deranjată de nimic. Se pun pe masă coliva, vinul și celelalte prinoase în rânduială, se împart lumânările și alte daruri, iar fiecare credincios se așază după cuviință.

           O mare grijă se va acorda telefoanelor! Părintele Nicolae Tănase, din Parohia Valea Plopului, spune uneori, auzind vreun telefon sunând în timpul conferințelor: „Aveți grijă să vă deschideți telefoanele când ieșiți.” Într-un text, la intrarea în Paraclisul Patriarhal „Sfântul Spiridon Nou” este specificat foarte relevant „Ca să vorbești cu Dumnezeu, nu ai nevoie de telefon.” În afară de faptul că deranjează slujba, persoanele cărora le sună telefonul în timpul acesteia atrag și judecata semenilor, creându-se astfel o perturbare nedorită a rugăciunii.

          Fiecare moment al slujbei are importanța și semnificația sa și, de aceea, acordăm atenția cuvenită întregii rânduieli, totul fiind spre folosul celui adormit, dar și spre al celui care se roagă. O slujbă de înmormântare prețuită și trăită așa cum se cuvine este spre viața veșnică a celui răposat, dar poate schimba radical și viața celui care ia parte la ea. Durerea firească susține rugăciunea, liniștea o face mai pătrunzătoare, emoția, simțirea îi sporesc folosul. Așa cum într-o sală de judecată rolul martorului nu este unul simbolic, cu atât mai mult la înmormântare, creștinii prezenți sunt martori pentru cel adormit, susținând înaintea lui Dumnezeu, Dreptul și Bunul Judecător, toate cele ce se rostesc în favoarea celui răposat. Dând o astfel de mărturie înaintea lui Dumnezeu, cel prezent la slujbă nu este un simplu participant, nu are o prezență formală, ci una lucrătoare.

          Cădirea de la începutul slujbei este o jertfă către Dumnezeu, prin care harul Sfântului Duh se revarsă într-un mod liniștitor asupra credincioșilor, ei gustând, în acest mod, cu mai multă simțire, dulceața rugăciunilor, a căror trăire se intensifică odată cu citirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii. În această stare de înălțare, cele trei rugăciuni de dezlegare ajung mai lesne, mai adânc în sufletul rugătorului și, ca atare, înaintea Tronului Sfintei Treimi.

          Cea de-a treia rugăciune de iertare, deși atât de scurtă, este un moment culminant, pe care îl putem asemăna cu cel în care, la spovedanie, i se citește fiului duhovnicesc rugăciunea dezlegării de păcate. De aceea, dacă duhovnicul celui răposat este de față, el este cel care o rostește. Putem spune că prin aceste două rugăciuni, de la înmormântare, respectiv spovedanie, i se dăruiește celui care le primește esența duhovnicească a întregii rânduieli, harul iertării, ele fiind o formulă de administrare a acestuia. Surprinzător, acestei rugăciuni nu i se acordă suficientă importanță, poate și pentru că este mult mai scurtă decât celelalte două. Dar profunzimea unei rugăciuni nu constă în lungimea, ci în rostul ei. În niciun caz nu se va omite această rugăciune. Prin ea se dăruiește iertare, dar se evidențiază și legătura spirituală, înduioșătoare dintre preot și fiu duhovnicesc: „Domnul Iisus Hristos (...) să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (N), de tot ce ai greșit în viață”.[37]         

          În mod normal, urmează rostirea rugăciunilor de rămas bun, în timpul cărora se dă mortului „sărutarea cea mai de pe urmă”. În practică însă, pe alocuri, rânduiala aceasta se face la final, după ce se rostește „Veșnică pomenire”, din dorința de a se evita vorbirea în timpul slujbei și tulburarea acesteia, unii dintre cei îndurerați manifestându-se puțin zgomotos. Ideal este ca momentul să rămână la locul lui, imediat după rugăciunile de iertare sau după predică și să i se acorde atenția cuvenită, altfel existând riscul să fie considerat un moment mai puțin important.

           Precizăm că nu este obligatorie sărutarea trupului, ea putând fi înlocuită cu sărutarea icoanei sau a crucii care a fost pusă pe pieptul celui adormit, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte și pe noi, și pe cel răposat, să ne împace și dragostea noastră să dăinuiască dincolo de mormânt. Totuși, „se știe că la 3 zile de la moarte, trupul intră într-un vizibil proces de putrefacție” și, de aceea, există soluția ca „icoana să fie așezată pe un analog, aproape de sicriu, dar păstrând acea distanță care permite sărutarea ei în condiții normale.”[38]

          Rugăciunile care se citesc în acel moment dau o emoție aparte și, ascultate cu luare aminte, accentuează dorința reîntâlnirii cu cel drag în ceruri. În shimb, manifestarea zgomotoasă a durerii noastre face așa încât rugăciunile să nu mai fie auzite și simțite. Așa cum la utrenia duminicilor sărutăm Sfânta Evanghelie aflată în mijlocul bisericii, în timp ce slujba decurge liniștit, bucurându-ne de Înviere, tot astfel și la „sărutarea cea mai de pe urmă”, liniștea este firească, dar și nădejdea că Învierea lui Hristos este spre mântuirea celui de la care ne luăm rămas bun.

          Putem face paralelă cu sărutarea păcii pe care credincioșii și-o dădeau unii altora, în vechime, în cadrul sfintei liturghii, iertându-se și mărturisindu-și dragostea. Ne putem gândi chiar și la felicitările de care au parte mirii la sfârșitul cununiei. Ele sunt precedate de sărutarea Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci și a cununiilor. În toate aceste situații, ne mărturisim iubirea.   

          Legănarea colivei în momentul rostirii rugăciunii „Veșnică pomenire” (legănarea se face doar în timpul rostirii acestui imn funebru) ne amintește de cutremurul petrecut când Hristos Și-a dat duhul pe cruce, în urma căruia unii dintre cei drepți au înviat și s-au arătat în cetate. Tot astfel avem nădejde că și sufletul celui adormit se va înălța la Dumnezeu.

          „Prin cântarea Veșnică pomenire ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-și aducă pururea aminte de cel mort întru împărăția cerurilor, iar pe de alta, cei vii sunt îndemnați să păstreze neîntreruptă legătura spirituală cu cel răposat, să nu-l dea uitării, ci să-l pomenească neîncetat în rugăciunea lor.”[39]         

          În timpul acestei rugăciuni (care se cântă de trei ori, prima oară doar de către preoți, așa cum, la sfânta liturghie, primul care cântă „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși” este preotul), ca și în timpul altor rugăciuni, desigur, nu stăm cu spatele către sfântul altar (excepție se face la botez, în timpul lepădărilor, când se stă cu fața la apus), iar în timpul înmormântării, nu stăm cu spatele nici la cel adormit, nici la preot, așezându-ne, cumva, în jurul sicriului, dar evitând înghesuiala și risipirea credincioșilor, îndreptându-ne atenția și către cel adormit, și către sfântul altar. Cel adormit se află în mijlocul nostru și putem spune că așezarea în jurul sicriului este o expresie a iubirii noastre, iar această înlănțuire arată comuniunea dintre cei prezenți și încrederea în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”.[40]         

         

           Predica

           Înmormântarea este un prilej pastoral deosebit de a propovădui învățătura ortodoxă tuturor creștinilor, mai ales celor care mai rar iau parte la viața liturgică. Aceștia pot fi ajutați să înțeleagă faptul că Biserica nu propune ceva inaccesibil, că învățăturile acesteia nu sunt perimate sau anacronice, ci, dimpotrivă, ele urmăresc pacea, binele și mântuirea sufletelor noastre. Înțelegând măcar că preotul este preocupat de misiunea sa și este alături de credincioșii săi, nefiind o persoană inabordabilă, care tratează cu superioritate sau cu care nu ai ce discuta, se va schimba ceva cât de puțin în mentalitatea lor, în atitudinea lor față de biserică.

            Preotul nu se va folosi de acest prilej spre a-și spune „ofurile”, evitând riscul ca auditoriul să îl perceapă greșit, considerându-l aspru sau neînțelegător, rămânând ca, în alte împrejurări, de la caz la caz, slujitorul lui Dumnezeu să abordeze subiectele delicate cu tactul pastoral necesar. Acesta se va arăta sincer, natural, fără excese de patetism, ca nimic din atitudinea sa să nu dea impresia de falsitate sau formalism. Nemanifestându-se natural, se creează posibilitatea ca întregul mesaj duhovnicesc să fie primit cu neîncredere.

            În predică, se va evidenția personalitatea celui adormit, în măsura în care este posibil sau dacă este cazul, și se va face legătura cu aspecte ale vieții duhovnicești, de folos celor prezenți. Dacă vorbitorul nu îl cunoaște suficient de bine pe cel răposat, fie va cere câteva informații legate de viața acestuia, fie va vorbi la modul general despre cele pe care le consideră necesare. Cuvântul de învățătură nu va fi nici foarte lung, nici foarte scurt, ci adaptat la nevoile celor prezenți, evitându-se rutina sau teatralismul, predicatorul aducând mângâiere și lumină în sufletele celor prezenți. „Credința creștină nu acceptă imaginea morții ca o tragedie insurmontabilă. Când preotul mângâie și îmbărbătează familia, el este, de fapt, pe urmele Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain și a zis: Nu mai plânge! (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor întristați de moartea fiicei lui Iair: Nu mai plângeți! N-a murit, ci doarme (Lc. 8, 52)”.[41] Predica face parte din slujbă, de aceea cuvântul trebuie primit ca fiind de la Dumnezeu, fără a considera că preotul ar vrea să impresioneze sau că ar avea vreun alt interes. Ochii celui bun văd ce este bun! Ca o rugăciune, chiar, poate fi înțeles necrologul dacă ascultătorii se luptă să își înalțe gândul către cele cerești prin tot ce aud.

           Sunt anumite sfaturi pe care preotul, în diverse situații, nu consideră că este cazul să le dea, gândind că sunt cunoscute de toți credincioșii. Cu toate acestea, nu doar unii tineri, ci chiar și unii dintre cei în vârstă mărturisesc că nu au știut sau nu le-a vorbit nimeni despre anumite lucruri. Este bine deci ca în diferite împrejurări preotul să abordeze subiecte variate, chiar dacă acestea ar trebui să fie cunoscute de către toți creștinii.

           Cei care ascultă cu luare aminte cuvântul de învățătură îi dau curaj preotului, imbold spre a le spune ceea ce este de folos, acesta văzând că osteneala este cu rod. Altfel, om fiind și el, simțind lipsa de prețuire și preocupare, se va descuraja. Dacă vrem preoți buni, să îi susținem!

 

               Îngroparea

           Toate cele săvârșite acum ne duc cu gândul la Hristos și la purtarea Lui de grijă față de făptura umană. În acest fel, cei prezenți se pot duce cu gândul chiar la îngroparea Mântuitorului punându-l pe cel răposat în mod cuviincios în pământ, așteptând descompunerea firească, incinerarea neavând niciun temei, dimpotrivă, constituind un păcat grav, o desconsiderare a ceea ce Dumnezeu a îngăduit pentru firea trupului. „Tradiția creștină acordă o valoare arhetipală felului în care trupul lui Hristos, după moarte, a fost pus cu toată cinstea într-un mormânt nou, în așteptarea Învierii Sale. Și cum s-a făcut cu Hristos, așa se cuvine să facă și creștinii. Să observăm faptul că în toate istorisirile din Noul Testament legate de moartea cuiva se vorbește despre îngropare, iar nu de vreo altă practică.”[42]            

            La mormânt, înainte de a se închide sicriul, preotul varsă, în semnul sfintei cruci, vinul amestecat cu untdelemn, zicând „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”.[43] Amestecul acesta numit paus simbolizează aromatele cu care a fost uns trupul Mântuitorului Hristos. Totodată, uleiul este pecetea lui Hristos, ca cel de la botez, iar vinul este un simbol al Sângelui Mântuitorului Hristos.

           „Legătura dintre acest act al turnării apaosului și această formulă pe care o rostește preotul își are explicația în cuvântul Sfântului Ambrozie care zice că zăpada este albă și totuși se murdărește, dar efectul pe care-l aduce harul dumnezeiesc este nestricăcios. Aceasta mai înseamnă că răposatul își cere iertare prin aceste cuvinte, așa cum în vechime David și-a cerut iertare.”[44] 

            După ce este pus sicriul în mormânt, preotul aruncă pământ peste el, zicând „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”.[45] „Prin aceasta ni se aduce aminte cuvântul Domnului: Că pământ ești și în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19); dar, totodată, se caută a-i mângâia pe cei rămași în viață cu credința că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea și sub ocrotirea lui Dumnezeu.”[46]

            Slujba nu se încheie atunci când se rostește „Veșnică pomenire” (și de data aceasta este bine ca cei prezenți să fie în comuniune, ținându-se unii de ceilalți), ci când se spune solemn și înălțător „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit!”[47]

            Ca obiceiuri greșite, menționăm:            

           -se insistă să se dea groparilor o pânză sau prosoape peste groapă, dar, de fapt, ele se dau simplu, direct. În unele zone, se dau chiar animale astfel. Rânduiala nu are niciun folos. Obiceiul miră cu atât mai mult cu cât există persoane care cred că nu este bine să se dea nimic peste mort, spunând că răposatul poate deveni strigoi. Astfel, cele două superstiții se contrazic, și desigur, ambele sunt greșite.

            -unii oameni aruncă pământ în groapă, zicând: „Să-i fie țărâna ușoară!” sau fac pod pentru a nu se pune pământ direct peste sicriu. Aruncarea de pământ cu sens religios se face doar de către preot. Expresia „Să-i fie țărâna ușoară!” și podul nu au sens, deoarece trupul oricum putrezește, iar sufletul nu rămâne în pământ, ci merge în rai sau în iad, în funcție de viața pe care a avut-o decedatul, dar și în funcție de tot ceea ce facem noi pentru cel adormit. În plus, podul întârzie putrezirea corpului, intervenind nefiresc în rânduiala lui Dumnezeu pentru trupul care trebuie dat pământului din care a fost luat.

             - nu are sens să se dezlege mortul la picioare sau la mâini. Trupul putrezește, nu merge pe lumea cealaltă. Legătura se pune pentru ca picioarele să stea în poziție respectabilă, iar mâinile încrucișate pe piept. Prin așezarea mâinilor în semnul sfintei cruci, se arată că adormitul nu mai poate face nimic pentru sufletul său și că de acum el se lasă în voia lui Dumnezeu, așteptând, desigur, și faptele bune ale celor rămași în urma sa. Teama că legătura aceasta se poate folosi în diferite practici magice este nejustificată. Cel care vrea să facă rău, oricum găsește o soluție, dar Dumnezeu îi ocrotește pe cei care merg către El.

            -se consideră că membrii familiei nu trebuie să ajute la coborârea sicriului în groapă. De fapt, așa cum am mai spus la momentul ieșirii din casă, durerea este mare, dar nu este păcat ca cei din familie să ajute într-un asemenea moment. Ar fi chiar o onoare pentru ei să facă aceasta.          

 

                III. 3.  CIMITIRUL ȘI MORMÂNTUL

„Frații mei cei sufletești și împreună-nevoitori,

nu mă uitați pe mine când vă rugați către Domnul;

ci, văzând mormântul meu, aduceți-vă aminte de dragostea mea

și rugați pe Hristos ca să așeze sufletul meu cu drepții.” 

                                                    (Rânduiala înmormântării monahilor și ierarhilor)                                                

          „Nu vă vom uita niciodată!”Sunt cuvinte pe care le scriem pe crucea de la mormânt, cuvinte pe care chiar le simțim, cel puțin o vreme. Poate ar fi mai corect să scriem: „Nu vrem să vă uităm”, „Nu trebuie să vă uităm”, „Doamne, ajută-ne să nu îi uităm!”

           Cum să facem să nu îi uităm pe cei adormiți?

           În primul rând, trebuie să nu îi uităm cât sunt încă în viață. Dacă nu ne luptăm să fim în comuniune cu semenii când trăiesc, greu ne va fi să simțim a face lucruri frumoase pentru ei când nu mai sunt pe pământ.

           În al doilea rând, să păstrăm amintiri frumoase, cât se poate de concrete, legate de ei.

         În al treilea rând, să rămânem în comuniune cu ei. Sufletul este viu, nemuritor: „moartea, ca și somnul, este temporară și (…) ea se va termina printr-o deșteptare; (…) așa cum somnul nu întrerupe identitatea celui ce doarme, tot așa în moarte rămânem noi înșine”.[48]            

         De asemenea, este foarte important să venim cu dragoste la mormântul lor. Mormântul este o imagine a iubirii noastre pentru Dumnezeu și semeni. Alături de Sfânta Liturghie, alte rugăciuni și pomeniri, îngrijirea acestuia arată în mod deosebit dragostea pentru cei morți. În limba greacă, „cimitir” înseamnă „dormitor”. Când cel drag nu își poate îngriji dormitorul, ne străduim să îi facem camera cât mai frumoasă. Cu atât mai mult când este vorba despre „dormitorul veșnic”, îi acordăm o atenție deosebită.

            Spre a lupta împotriva uitării adormiților noștri, dar și pentru a păstra frumoasele rânduieli ortodoxe, facem câteva precizări.

            Mormântul poate fi îngrijit de oricine. În dorința de a face milostenie, rânduim o persoană care să tămâieze, să aprindă o candelă și lumânări la mormânt până la 40 de zile de la moarte. De obicei, aceea îngrijește și mormântul. Nu înseamnă însă că cei din familie nu au voie să vină la mormânt, să îl îngrijească, să pună flori, să aprindă lumânări, candelă sau să tămâieze.[49] Dimpotrivă, este o mângâiere să ne ocupăm de mormântul celui drag.

            Mormântul trebuie îngrijit de câte ori este nevoie. Se crede uneori că nu este bine să îngrijim mormântul până la 40 de zile. Dacă groparii aranjează frumos mormântul, iar noi, după înmormântare, îl păstrăm curat, sporim în evlavie și chiar în iubire pentru cel răposat. Neîngrijindu-l și nevizitându-l până la 40 de zile, păcătuim, facem pe plac diavolului și nu folosim spre bine durerea morții. Pentru frumusețea mormântului și a cimitirului, florile și coroanele se iau atunci când se ofilesc. Mai ales la parastasul de 40 de zile, mormântul îngrijit este un ajutor pentru sufletul celui adormit care așteaptă răspuns bun la judecată. Diavolul vrea ca, lăsând mormintele neîngrijite, să pierdem elanul de început, să devenim nepăsători, uitându-i pe cei adormiți și lăsând buruieni pe mormânt, chiar dacă scriem pe cruce sau pe coroană „Nu te vom uita niciodată”.

            Mirii nu sunt lăsați de unele persoane să meargă la mormintele celor dragi în ziua nunții lor. Dacă cimitirul este plin de grilaje, este mai greu pentru mireasă, având rochie lungă, să treacă printre morminte. În plus, mirii s-ar putea întrista, făcând aceasta. Însă, dacă aceștia pot și vor să meargă în ziua cununiei lor la mormintele celor dragi mutați din lumea aceasta, nimeni și nimic nu trebuie să îi oprească.

            Este bine ca mormintele să fie cât mai simple. Simplitatea și bunul gust îndeamnă la bucurie și la rugăciune. Grilajele, stâlpișorii, florile artificiale, florile prea înalte sau puse la întâmplare strică frumusețea mormântului. Cei care nu le pot îngriji, pot ruga pe cineva să o facă sau pot pune iarbă, care duce cu gândul la verdeața raiului. 

           Cerința ca groapa să fie săpată până la adâncimea de minim doi metri nu ține doar de normele sanitare, ci chiar și de un aspect practic, în sensul că, dacă atunci când se dorește îngroparea cuiva după ce au trecut șapte ani de la înhumarea altei persoane în acel mormânt, iar acela este descoperit neputrezit în totalitate, atunci nu se mai scoate sicriul vechi, ci cel pe care îl îngropăm acum se așază peste celălalt. În cazul în care groapa ar fi mai puțin adâncă, o astfel de soluție nu ar mai fi posibilă, pentru că ar rămâne prea puțin spațiu până la suprafață. Ar fi necesară săparea unei alte gropi, ceea ce ar constitui o tulburare inutilă a familiei, doar pentru că ni s-ar părea exagerat, greu sau costisitor să se sape încă 40-50 cm pentru adâncimea necesară. Uneori, în sensibilitatea momentului, cei din familie sunt cutremurați să vadă o groapă de doi metri, gândindu-se, probabil, că cel drag va fi îngropat prea adânc sau că se va pune prea mult pământ pe el.

           Adâncimea este mai mică doar la racle și cavouri, dar acestea nu sunt recomandate, întrucât sunt cheltuieli mari pentru construcția, dar și pentru întreținerea lor, nefiind o ușurare pentru urmași, așa cum se crede. Pe de altă parte, trupul trebuie lăsat să putrezească în pământul din care a fost luat. În același timp, îngroparea efectivă a celui adormit într-un cavou este mult mai greoaie decât într-o groapă normală. Un mormânt obișnuit poate fi oricând îngrijit, destul de ușor, cavourile și raclele se întrețin mult mai greu, mai ales când apar deteriorări ale acestora.

           O atenție specială trebuie acordată rămășițelor pământești deshumate, așa încât să nu rămână nicio parte neînhumată din nou și, de asemenea, resturilor de sicriu, îmbrăcăminte etc., care trebuie puse înapoi în groapă, nicidecum duse la gunoi, nefiind o procedură acceptată de normele igienico-sanitare. Oasele puse într-un sac se așază în groapă, lângă sicriu, iar în privința resturilor menționate mai sus, groparii trebuie să aibă grijă ca acestea să fie puse după coborârea sicriului în groapă, ca nu cumva să rămână ceva la exterior.

            Din respect față de cele sfinte, nu se calcă pe mormânt decât atunci când se îngrijește, se sapă o groapă sau se fac anumite lucrări, de aceea trebuie ca spațiul dintre două rânduri de morminte să fie suficient de mare cât să se poată circula pe el.

            Cimitirul parohial este administrat de către Biserică și, ca atare, hotărârile luate de preot și Consiliul parohial trebuie respectate, ele având, cumva, caracter de lege, ca, de pildă, decizia de a nu se face lucrări în cimitir fără înștiințarea prealabilă a administratorului acestuia (de cele mai multe ori, chiar preotul este acesta) sau de a nu se mai pune grilaje ori de a fi tăiate cele vechi.

            Pentru a susține îngrijirea mormintelor și a cimitirului, în general, amenajarea unui spațiu de depozitare a gunoiului și sursele de apă sunt strict necesare.

           Nu se ascultă muzică și nu se fumează în cimitir. Prezența noastră la mormânt trebuie să fie spre folosul celui mort.         

         Subiectul nu este epuizat, pot fi multe de spus. Dorința acestor gânduri este de a ne îndemna să prețuim mai mult amintirea celor adormiți, dar și frumusețea mormintelor și a tot ce ne înconjoară. Dumnezeu ne-a dăruit o lume frumoasă. În acatistul de mulțumire mărturisim: „Orice adevărată frumusețe ne poartă sufletul spre Tine” (Doamne).

         Este o bucurie să auzim credincioși care aveau o ușoară reținere în a intra în cimitir, mărturisind că acum, într-un astfel de loc, își găsesc pacea.

         Să ne apropiem mai mult de Dumnezeu și prin frumusețea cimitirului!

 

              III. 4.  PARASTASELE

„Întru odihna Ta, Doamne, unde toți sfinții Tăi se odihnesc,

odihnește și sufletele robilor Tăi, că Tu singur ești fără de moarte.”

(Slujba parastasului)

          Înmormântarea nu este un punct final, este un început de drum. Pe parcursul acestui drum și în veșnicie simțim să fim alături de cei plecați dintre noi. Reușim aceasta și prin intermediul parastaselor, ele fiind, în primul rând, slujbe de mijlocire înaintea lui Dumnezeu, dar și căi de comuniune între cei vii și adormiți. Un parastas nu va fi niciodată o povară, ci cel mult o grijă, dar în sensul frumos și firesc al cuvântului, iar împlinirea lui nu va fi o formalitate, o rânduială pe care „așa am pomenit-o”, ci un moment de mulțumire sufletească, săvârșind ce este cuvenit și de ajutor pentru cel pe care îl pomenim. „Cu ajutorul parastaselor, Biserica mai întâi îi adună laolaltă pe credincioși, încurajându-i să-și arate față de fratele mutat dragostea cuvenită, să-i ierte acestuia datoriile față de ei, să se roage pentru el Domnului celor vii și al celor morți dimpreună cu ea, să-I ceară Acestuia iertarea pentru greșelile săvârșite de cel răposat, belșugul harului dumnezeiesc și moștenirea Împărăției cerurilor.”[50]

        Având astfel de simțiri, vom lupta să facem fiecare parastas la vremea lui, sfătuindu-ne din timp cu preotul și punând accent pe aspectele duhovnicești.

      Soroacele îndătinate au o anumită semnificație și de aceea ele trebuie respectate. Pe lângă acestea, sunt și unele care diferă de la o zonă la alta, dar care sunt binevenite, fiind un îndemn la rugăciune stăruitoare. În unele regiuni, de pildă, se fac parastase în fiecare sâmbătă până la cel de 40 de zile. În altele, se fac parastase și la trei săptămâni, nouă săptămâni sau un an și jumătate. Expresia „Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri” se referă, de data aceasta, în mod pozitiv și la astfel de diferențe. Deci nu este greșit să se facă mai multe parastase, ci mai puține. „Rugăciunile, milosteniile și jertfele liturgice nu fac rău nimănui. Ele sunt și semnul comuniunii celor de aici cu cei de dincolo”.[51] Există credincioși care fac parastase în fiecare an și după ultimul îndătinat, cel de șapte ani, alții care fac în ziua sau în preajma zilei de naștere sau onomastice a răposatului.

         Neplăcut este atunci când parastasele se amână în mod nejustificat sau se fac mai multe o dată pentru aceeași persoană. Este ca și cum s-ar face cuiva un cadou pentru mai multe aniversări!

       Chiar și când la înmormântare se cere să se facă și parastasul de nouă zile, ca să nu se depășească numărul de zile, cererea nu este întemeiată, întrucât parastasul se face mai târziu nu din comoditatea familiei, ci pentru că este o situație specială. Aceeași explicație este valabilă și atunci când urmează perioade în care nu se fac parastase, fiind un răstimp cu o altă semnificație religioasă.

        Recomandăm ca parastasele care ar trebui făcute în ziua unei pomeniri generale a celor adormiți să fie săvârșite cu o săptămână înainte, așa încât cel adormit să nu fie lipsit de mila revărsată asupra lui prin fiecare sfântă liturghie în parte.

        Unii au rețineri să facă pomenirea generală a morților și pentru cei care au murit în anul respectiv, însă această ezitare nu trebuie încurajată, ei având nevoie de cât mai multe rugăciuni. Dacă oricum îi pomenim pe ceilalți adormiți, de ce ar deranja pomenirea celui care nu a împlinit un an de la moarte?!

         Pentru toate acestea și multe altele, este bine să fie consultat preotul și, după o împreună-sfătuire, să se procedeze așa cum este mai bine, căci „cu ajutorul parastaselor și pomenirilor ni se amintește de moarte, de zădărnicia lucrurilor din această lume, de viața vremelnică și de cea veșnică, suntem îndrumați către virtute și viețuire virtuoasă, suntem încurajați spre fapte de generozitate și binefaceri și, în general, spre sporirea în virtute și înaintarea spre desăvârșire.”[52]

          O situație specială este legată de pomenirea celor adormiți în Sâmbăta lui Lazăr, o pomenire atât de importantă și, din păcate, neprețuită așa cum merită.

        Eram un simplu credincios când, mergând la slujbă în Sâmbăta lui Lazăr, constatam surprins neplăcut că, într-o zi atât de importantă, biserica nu era plină. Mi-a venit astfel gândul că, atunci când voi fi preot, voi face astfel încât, de Învierea lui Lazăr, biserica să fie neîncăpătoare. Au trecut 21 de ani de preoție și... încă este loc.

       De ce să iubim această sărbătoare? (o numim sărbătoare pentru importanța ei, chiar dacă nu este o cruce roșie în dreptul ei în calendar. Într-o astfel de zi putem munci, dar suntem chemați să lucrăm frumos și pentru sufletele noastre; de altfel, osteneala pentru suflet trebuie să fie neîncetată.)

          -pentru că ea este motivul bucuriei Floriilor, a Intrării în Ierusalim. Cei care au auzit de minunea învierii lui Lazăr au fost atât de entuziasmați, încât L-au întâmpinat pe Hristos cu ramuri, punându-și hainele pe jos ca așternut pentru trecerea Mântuitorului și strigând: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus.”[53] Această minune aduce bucurie și în sufletele noastre, pentru că vedem și noi măreția și puterea lui Dumnezeu, înțelegem că și pe noi ne-a înviat și ne poate învia din moartea în care suntem prin păcate, și pe cei adormiți îi poate primi în rai, așa cum pe Lazăr l-a înviat din moartea trupească. De aceea, fiecare spovedanie este pentru noi o înviere, un motiv de bucurie pentru că Hristos strigă către fiecare dintre noi: „Vino afară din mormântul păcatului, din întunericul patimilor!”, iar la fiecare parastas, sporim în nădejdea că Hristos îi cheamă la El pe cei adormiți, precum pe Lazăr.

          - pentru că Hristos ne arată frumusețea prieteniei. Hristos îi iubea pe Lazăr, pe Marta și pe Maria, dar și aceștia pe El. Ne aducem aminte că Maria asculta cu drag cuvintele Mântuitorului, iar Marta se silea, tot cu drag, să facă ospăț mare. Știm, de asemenea, că Maria a uns cu mir picioarele lui Hristos, precum în altă împrejurare, femeia păcătoasă. Din iubirea acestora a izvorât încrederea că Dumnezeu poate ajuta: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar și acum știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îți va da”.[54]  Hristos îl numește pe Lazăr prieten, plânge pentru el, merge către el, deși ucenicii Îi aminteau că iudeii vor să-L omoare, iar surorile lui Lazăr, Marta și Maria, vin atât de frumos înaintea Mântuitorului, deși erau îndurerate. Înțelegem astfel că Hristos vine către fiecare om, iar noi, îndurerați, trebuie să alergăm către El, precum cele două surori, iar bucuroși trebuie să Îl primim în sufletele noastre, așa cum a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim.

          -pentru că în această zi ne rugăm în mod deosebit pentru cei adormiți, încheind frumos pomenirile din timpul Postului Mare (în unele zone, pomenirile din post se încheie în Joia Mare. Dar ziua aceea are însă alte semnificații, în primul rând cea referitoare la instituirea Sfintei Împărtășanii. Atunci, Hristos ne-a dăruit pentru întâia oară Trupul și Sângele Său). În Sâmbăta lui Lazăr, ne rugăm pentru cei care sunt în iad, să fie scoși și primiți în rai, așa cum Lazăr a fost scos din mormânt și înviat din morți. Nu putem fi nepăsători față de sufletele celor adormiți, așa cum Marta și Maria nu erau indiferente față de moartea fratelui lor. Se cuvine să ne rugăm zicând: „Doamne, Tu ești cu noi, frații noștri adormiți pot fi în rai”.

           -pentru că putem veni înaintea lui Dumnezeu spre a ne ruga pentru cei dragi aflați în păcate. Așa cum Hristos l-a scos pe Lazăr din mormânt, îi poate scoate din păcate pe cei pe care îi iubim.

Sper că aceste argumente vor face așa încât pașii cât mai multor credincioși să se îndrepte spre biserică de Învierea lui Lazăr.

 

            III. 5.  POMANA

 „Doamne, Iisus Hristoase, binecuvântează hainele acestea

și toate cele ce se vor împărți întru pomenirea adormitului Tău rob.”

(Rugăciune la împărțirea hainelor și a altor lucruri pentru cei răposați)

         Firesc este ca în amintirea celui adormit să rămână la aceste mese și cei apropiați, având astfel posibilitatea de a cultiva și păstra o imagine frumoasă a celui adomit, dar esențial este să fie invitați cei care au nevoie de acea hrană, fie că sunt săraci, fie că nu ne vor răsplăti cumva: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei, la rândul lor, pe tine și să îți fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească.”[55]

           Masa de după înmormântare sau parastas este și un prilej de comuniune între preot și credincioși, acesta având posibilitatea să dea anumite sfaturi duhovnicești, iar cei prezenți să pună întrebări sau să se apropie mai mult de slujitorul lui Dumnezeu. În această idee, nu se va insista ca preotul să fie pus la o masă separată sau chiar într-o altă încăpere.

 

                Câteva considerații privind rânduiala mesei:

           Uneori, înaintea sărbătorilor, ne ostenim mai mult pentru trup, decât pentru suflet. Facem curățenie, pregătim mâncare, suntem prea ocupați și nu mai venim la slujbe, precum: deniile, privegherile de seară dinaintea celor două hramuri, la concertele de colinde, la colindul celor bolnavi etc. Sunt pomeniri ale morților sau sărbători când nu venim la biserică pentru că facem mâncare sau împărțim. Atât de importantă este venirea la biserică încât, dacă se întâmplă să fie o duminică în care cel adormit este încă în casă, este bine ca cei mai mulți dintre cei apropiați să meargă la sfânta liturghie să se roage pentru el și doar una-două persoane să rămână lângă el. În mod normal, mâncarea se face de seara și se împarte după slujbă. Sfânta liturghie este mai importantă decât orice milostenie. Ea dă valoare mai mare milosteniei. De aceea, este de dorit ca parastasul să se facă legat de sfânta liturghie.

           Nu este bine că unii lasă coliva în biserică, merg acasă pentru alte pregătiri și se întorc la sfârșitul slujbei sau nu mai vin deloc. Când se fac pregătiri în curtea bisericii pentru masa de hram sau parastase, dacă este nevoie să se facă anumite lucruri în timpul slujbei, trebuie să fie pace, liniște, pentru a se asculta și slujba. Se face tot ce se poate înainte de slujbă, iar în timpul rugăciunii, doar strictul necesar.

           La aceste mese, în timpul rugăciunii de binecuvântare, cei rânduiți se opresc din servit sau din altă activitate. De asemenea, la rugăciunea de la sfârșitul mesei, se păstrează liniștea și atenția.

           Este foarte important ca mâncând, să prețuim ajutorul și darul lui Dumnezeu, osteneala Martei și să fim cu bucurie și evlavie.

 

           Cumpătarea la masă

         În timpul acestor mese, atmosfera trebuie să fie una potrivită[56], nici extrem de veselă, întrucât nu este o petrecere, nici extrem de sobră, întrucât nu se cuvine să predomine tristețea, adevăratul creștin având nădejdea că Dumnezeu se va milostivi și prin aceste rânduieli de sufletul celui adormit. Se spune că este politicos să nu se vorbească la masă. În fapt însă masa este o ocazie de a fi împreună și de a ne împărtăși unii altora gânduri frumoase și duhovnicești, dar fără a se ajunge la o vorbire zgomotoasă, în care să nu ne mai putem auzi unii pe alții. O tăcere prelungită poate fi stânjenitoare, o atmosferă gălăgioasă poate fi obositoare.

         De asemenea, mesele nu trebuie să fie extrem de bogate, spre a nu fi prilej de îmbuibare, păcat sau chiar smintire, având în vedere că nu toți au posibilitatea de a oferi astfel de mese când fac parastase în familiile lor. De asemenea, având în vedere că pomana este o ofrandă adusă înaintea lui Dumnezeu, nu se cuvine să fie sărăcăcioase, lipsite de calitate și frumusețe sau bun gust chiar: „Și împlinește, Bunule, celor ce au înfrumusețat acestea și celor ce săvârșesc pomenirea, toate cererile către mântuire și dăruiește-le desfătarea din bunătățile Tale cele veșnice”.[57]

 

           Fumatul

         Ca abatere de la rânduială, menționăm fumatul în timpul mesei de pomenire sau al privegherii. Dincolo de impolitețea de a fuma la masă, chiar și în aer liber, întrucât pe unii îi deranjează fumul, masa de pomenire constituie un alt fel de rugăciune, fiind tot o jertfă adusă lui Dumnezeu. Deci nu se poate ca cineva să fumeze într-un astfel de moment. Oricum, acea abținere îi va fi de folos celui fumător și poate chiar va renunța la patima sa cu gândul la Dumnezeu și de dragul celui adormit. Ce frumos ar putea spune cândva „Din dragoste și durere pentru (N) m-am lăsat de fumat”!

         De asemenea, privegherea este o ședere înaintea lui Dumnezeu ca o rugăciune și mărturisire a iubirii față de cel adormit, în comuniune cu ceilalți participanți. Fumatul într-un astfel de moment este cu totul nepotrivit.         

 

             Alcoolul

          Includem aici și faptul că este nepotrivit ca cineva să plece fie și doar puțin amețit de la o masă de pomenire[58]. Dincolo de păcatul în sine, cel aflat într-o astfel de stare umbrește solemnitatea unui astfel de moment și le dă prilej celor mai puțin credincioși să considere că starea de beție este ceva obișnuit și des întâlnită la pomeni sau în alte manifestări ale comunității bisericești. De aici și până la lipsa de respect și prețuire față de comunitate nu este decât un pas foarte mic. De asemenea, dacă se amintește că cel adormit avea o oarecare înclinație spre băutură, nu-i facem un bine, cu atât mai mult dacă insistăm să bea cineva cu gândul că celui răposat îi plăcea băutura. În primul rând, pe cel adormit trebuie să îl vorbim doar de bine, în al doilea rând, cel răposat nu mai mănâncă, nu mai bea,  deci nu este important să dăm de pomană ceva ce prefera el, ci să facem milostenie de folos celor vii.

          Un greșit obicei și nepoliticos în același timp este ca atunci când se bea din primul pahar de alcool să se verse puțin din el, considerându-se că astfel bea și răposatul. Eu aș prefera limonadă dacă aș fi adormit. Numai că, așa cum știm, cel adormit nu mai bea.

           În afară de faptul că este un obicei păgânesc, constituie și o lipsă de respect față de cei care ne-au chemat la acea masă, întrucât murdărim locul respectiv. De asemenea, este nepotrivit ca la o masă de pomenire să se pună multe feluri de alcool, dându-se astfel impresia că suntem la o petrecere, nu la un parastas.

 

            Numărul de vase

         Există uneori nedumerire în privința numărului de pachete/farfurii cu mâncare și în privința parității/imparității acestuia. Numărul de vase nu este important, neavând o semnificație religioasă. Pe de altă parte, un număr prea mare de vase ar putea fi o povară pentru cei cu posibilități financiare mici. Rânduiala bisericească este de a da cu dragoste, în funcție de posibilitățile fiecăruia, dar și în funcție de nevoile celor care primesc.  

 

           Cei adormiți se bucură de milostenie

         Se insistă uneori să se dea de pomană pachete sau farfurii cu mâncare pomenindu-se numele celui adormit. Este ceva chiar frumos, care ne înduioșează și ni-l păstrează în amintire pe cel drag. Problema este atunci când se precizează acel nume gândind că astfel, alți răposați îi vor lua din pomană. Fie având concepția că cel adormit mănâncă, fie gândind că pierde din folosul milosteniei, ne înșelăm. Cel adormit va primi deplin folosul acelei pomeni și alții împreună cu el se vor bucura dacă ne gândim și la ei. Așa cum o rugăciune poate fi făcută pentru mai multe persoane, și milostenia, chiar și doar o pâine, poate fi făcută pentru mai mulți răposați. Cei adormiți se bucură de aceasta, în veșnicie nemaifiind loc de invidie sau egoism.  

                 

            Despre post

           Postul este o jertfă, un dar înaintea lui Dumnezeu, tratament pentru vindecarea sufletului, ajutor pentru apropierea de Dumnezeu, pentru sporirea rugăciunii și a faptelor bune. Postul este ascultare de Dumnezeu spre folosul nostru, dar poate fi ținut și spre a-i ajuta pe cei dragi, pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, chiar și pe cei adormiți, cerând lui Dumnezeu să primească osteneala noastră pentru ei. Pentru aceasta, postul trebuie ținut cum se cuvine. Astfel, este evident că în zilele de post nu se va împărți decât ce este specific acestei perioade. „Prin aceasta se dovedește păstrarea credinței autentice, iar pe de altă parte, rugăciunea conjugată cu postul este mai puternică.”[59] Cel adormit nu ar avea nicio vină dacă s-ar împărți mâncare de dulce în zile de post, însă aceasta nu ar fi o jertfă înaintea lui Dumnezeu, nici nu i-ar fi de folos celui răposat, iar celor care ar încălca într-o astfel de împrejurare porunca postului le-ar fi o povară pe conștiință. Ideal ar fi ca cei care iau parte la o pomană în zi de post, chiar dacă nu postesc de obicei, măcar în acea zi să se abțină de la mâncarea de dulce. Ar fi și spre folosul lor, și spre al celui pomenit. Recomandăm în astfel de împrejurări ca mâncarea de post să fie cât mai gustoasă, așa încât cei care nu postesc să simtă că o pot face de acum încolo.

          Pentru întărirea convingerii că este de mare folos pentru mântuire, insistăm asupra câtorva concepţii despre post în cele ce urmează:          

          „Nu tot ce intră în gură îl spurcă pe om” – este un argument folosit de cei care nu vor să postească. Acest cuvânt a fost rostit de Mântuitorul când ucenicii Săi au mâncat spice de grâu fără a se spăla pe mâini. La evrei, spălarea mâinilor înainte de masă avea şi o semnificaţie religioasă. De aceea, fariseii Îi reproşează lui Hristos că Sfinţii Apostoli au mâncat fără spălarea rituală. Răspunsul Domnului a fost clar: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om (…) Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om”.[60]

          În concluzie, cuvintele de mai sus nu au legătură cu postul, ci cu faptul că ucenicii au fost nevoiţi să mănânce fără a se spăla pe mâini. Postul este cea mai veche poruncă dată de Dumnezeu oamenilor („din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”[61], i-a spus Dumnezeu lui Adam). Însuşi Mântuitorul a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, drepţii Vechiului Testament şi apostolii au postit, creştinii la fel; să nu fim noi potrivnici, găsind astfel de scuze. Ţinem post pentru că suntem păcătoşi, este jertfa noastră adusă din dragoste faţă de Mântuitorul şi din ascultare faţă de Sfânta Biserică. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru sau preotul duhovnic, ci noi înşine, pentru curăţirea păcatelor şi apropierea de Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei. Postirea ne face mai puternici în rugăciune, ne ușurează sufletul și astfel, folosul pentru noi și pentru cei adormiți este mai mare.  

           Ţinem post prima şi ultima săptămână – este exact cum am încerca să facem un pod şi realizăm doar capetele acestuia, fără partea din mijloc. Cam aşa este cu postul pe care îl ţinem în prima şi ultima săptămână; este ceva, dar nu totul. De asemenea, un tratament medical pentru şase săptămâni nu ar fi eficient dacă am lua pastilele doar în prima şi ultima săptămână!

           Se mai crede greşit că dacă ţinem post negru în Vinerea Patimilor, este ca şi cum am ţine toate posturile. Oricum, cei care ţin tot postul se luptă ca în Vinerea Patimilor să nu mănânce nimic. Jertfa postului trebuie dusă în toate zilele de post, nu doar parţial, o săptămână, o zi etc.   

           Mâncarea rămasă de dulce nu trebuie consumată în primele zile din post, cum greşit se procedează uneori. Dacă a mai rămas o astfel de mâncare, nu trebuie consumată, aşa cum nici de sfintele sărbători, dacă ne rămâne mâncare de post nu o mâncăm. De asemenea, săptămâna brânzei este foarte importantă şi trebuie ţinută aşa cum se cuvine, putând consuma orice produs alimentar, mai puţin carne.

           Unii cred că şi-au stricat postul dacă au atins sau au mâncat din neatenţie cele ce nu se cuvin a fi consumate în post. E adevărat că în vechime, la începutul postului se foloseau alte vase decât cele din care se consumase mâncare până atunci. Prin aceasta se arăta hotărârea de a ţine post, dar nu înseamnă că am stricat postul dacă am pus unt pe pâine unui copil (copiii până la şapte ani nu sunt obligaţi să ţină post) şi din greşeală, ne-am atins şi noi de alimentul de dulce.

           Postul este o problemă de voinţă, aşa că, dacă cineva a greşit cu voie sau fără voie, gustând ceva de dulce, trebuie să se lupte să ţină post mai departe. Dacă ne murdărim, ne spălăm şi ne luptăm să rămânem curaţi, nu ne tăvălim prin noroi.

           „Dacă nu mă spovedesc şi nu mă împărtăşesc, nu mai ţin post” – postul nu este legat doar de spovedanie şi împărtăşanie, ci şi de o anumită sărbătoare pe care trebuie să o întâmpinăm liniştiţi, curaţi şi de lupta pe care o ducem spre a ne curăţi sufletul. Deci, chiar dacă uneori, din motive binecuvântate, nu reuşim să ne spovedim şi să ne împărtăşim, tot trebuie să ţinem post.

         „Nu ţin toţi din casă post şi mi-e greu să fac mai multe feluri de mâncare, nu am timp, nu am bani.” E adevărat, uneori osteneala este mai mare, dar şi răsplata este pe măsură. O gospodină pricepută şi cu dragoste pentru cei din familie poate face aşa încât cei care nu ţin post să nu cârtească, iar ceilalţi să poată posti liniştiţi. În privinţa banilor, un post mai aspru nu presupune un efort mare. Problema este că noi vrem post, dar cu mâncăruri cât mai bune! În vechime, banii economisiţi prin post erau făcuţi milostenie.

          „Mi-e poftă.” Şi Adam şi Eva au „poftit”, au mâncat şi au pierdut Raiul! Să luăm aminte! Cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui orice dorinţă!

          „E mai păcat să pofteşti decât să mănânci!” Dacă ar fi aşa, am putea spune: e mai păcat să vrei să furi decât să furi, e mai bine să omori decât să vrei să omori etc. Noi ştim că cel care pofteşte, dar luptă şi nu greşeşte, primeşte răsplată de la Dumnezeu!

           „Degeaba am ţinut post până acum.” Nu aşteptăm răsplată pentru post, ci întărire, iertare de păcate, mântuire. Şi chiar dacă nu am reuşit să fim mai buni, nu trebuie să ne pierdem nădejdea, ci să luptăm mai mult!

          „Ţin alţii post şi tot răi sunt.” Să vedem ce este bun în semeni, nu ce este rău! Modelul nostru însă este Mântuitorul, nu vreun om oarecare. Diavolul nu mănâncă nimic şi totuşi, nu îl ia cineva ca model de postire. Gândul la Dumnezeu!

           „A apus soarele, deci pot să mănânc de dulce!” Dacă miercuri, de pildă, invocăm un astfel de argument, atunci ar trebui ca marţi seara, după ce a apus soarele, să mâncăm de post! Ori postul ţine de marţi noaptea, ora 12.00, până miercuri noaptea la ora 12.00.

           Cele de mai sus s-au scris nu în ideea de a accentua latura alimentară a postului, ci pentru a lămuri câteva idei greșite privitoare la post. Postul este o chestiune de voinţă, care presupune atât abţinerea de la alimente de dulce (postul trupesc), cât şi abţinerea de la vorbe rele, ură, mânie, invidie, gânduri urâte şi alte păcate (postul sufletesc), toate unite cu rugăciunea.  

            Pravila de postire este lăsată deoparte cu sfaturile şi binecuvântarea duhovnicului numai de cei care au boli grave, nu la îndemnul rudelor şi prietenilor.

           De-a lungul preoției mele, am sesizat diferite reacții ale credincioșilor păstoriți în privința postului:

         „Vine postul!!!”, spune creştinul care se bucură, ştiind că, deşi nu are suficientă voinţă, totuşi în perioada postului se luptă mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă cele pentru suflet. „Iar vine postul...”, spune cel care ştie că trebuie să ţină postul, dar nu are prea multă dragoste de Dumnezeu. „Ei, şi ce dacă vine postul? Ce-mi trebuie mie post?”, spune cel nepăsător. „O prostie!” spune cineva care nu crede în valoarea acestuia. Toate aceste reacţii arată ceva din gândirea şi simţirea noastră faţă de Dumnezeu. Deci putem parafraza o rostire celebră, zicând: „Spune-mi cum posteşti, ca să-ţi spun cine eşti!”

          Postul este un dar de la Dumnezeu, nu o povară. Dacă postim cu bucurie, înseamnă că suntem iubitori de Dumnezeu. Dacă ni se pare o povară, înseamnă că suntem iubitori mai mult de cele lumeşti, fără a fi preocupaţi prea mult de a intra în rai. Dacă îl ţinem doar pentru a fi în rândul lumii, înseamnă că suntem oameni neimplicaţi, lipsiţi de entuziasm, nevăzători ai profunzimilor duhovniceşti ale postului. Dacă simţim postul ca pe un dar de la Dumnezeu, este ca şi cum am primi de la Dumnezeu o casă, iar noi nu trebuie să facem altceva, decât să o aranjăm, să o împodobim puţin şi să o păstrăm curată, bucurându-ne de ea. Când primeşti un dar de la cineva drag, sporeşti în iubire pentru acea persoană şi pentru că darul este de la persoana iubită, sporeşti în preţuire şi pentru acel dar. Aşadar, primind postul ca dar de la Dumnezeu, sporim în iubirea pentru El, dar şi în preţuirea şi bucuria postului. Prin post, Dumnezeu ne deschide uşile raiului, care i-au fost închise lui Adam, pentru că a mâncat fructul oprit şi cu atât mai mult trebuie să înţelegem valoarea unui astfel de dar.

           Aşadar, să nu stăm pe gânduri când Dumnezeu ne face o invitaţie atât de frumoasă: „Veniţi, fiii mei iubiţi, postiţi cu drag, cu credinţă, ca să intraţi în cămara cea dăruită vouă”. Înţelegem, desigur, că nu este de ajuns postul pentru a ajunge în rai, dar postind, ne bucurăm de unul din multele daruri ale lui Dumnezeu şi dacă preţuim cu adevărat un dar, vom ajunge să le preţuim şi pe celelalte, făcând paşi către rai, cămara dăruită de El.

           Postim pentru că trebuie, suntem îndemnaţi de alţii, vrem să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Important este că vrem să postim, dar frumos ar fi să înţelegem valoarea de jertfă a postului şi valoarea sa duhovnicească. Pentru un post cu folos, se cuvine să ne rugăm mai mult lui Dumnezeu spre a ne lumina şi a ne întări să facem ce trebuie. Dacă ţinem post bazându-ne doar pe puterile noastre, ajungem la mândrie, poate chiar la boală, şi oricum, la final, nu rămânem cu un câştig sufletesc deosebit. Îmi amintesc cu bucurie cum a lucrat Dumnezeu pentru cineva căruia nu prea îi plăcea orezul. Într-un post, când unele persoane mâncau carne lângă el, acesta mânca orez fiert cu pătrunjel şi simţea că mănâncă ceva foarte gustos. Această simţire a fost dar şi bucurie de la Dumnezeu.

          Aşa că, să ne rugăm, să ne bucurăm, să iubim...ca să postim! Să postim...ca să ne rugăm, să ne bucurăm şi să iubim!

          

             Cum putem face milostenie?

          Cu gândul la nevoile unei viețuiri firești, există tendința de a se face milostenie cu cele de care omul se folosește în această viață. Gândul în sine este frumos dacă nu este împlinit ca și cum omul le-ar utiliza în veșnicie. Dacă dăm de pomană un pat gândind că cel mort doarme pe el, ar trebui să îi dăm și aragaz, dulapuri, frigider etc. Toate aceste obiecte și multe altele pot fi făcute milostenie în funcție de nevoile celui care le primește. Ele trebuie „să reprezinte rezolvarea unei nevoi reale pentru destinatarul milosteniei.”[62] Deci nu este obligatoriu să dăm pat, masă, scaune, ci putem dărui orice altceva potrivit și util.

          Cândva, un credincios a aspirat foarte bine mocheta din biserică, aducând el însuși un aspirator performant și am stat astfel împreună timp de trei ore, în care am purtat și un dialog duhovnicesc. La sfârșit, emoționat, și-a exprimat dorința ca osteneala și șederea împreună să îi fie de folos soției sale, căreia urma să îi facă a doua zi parastasul de 40 de zile. Este aceasta una dintre cele mai impresionante milostenii întâlnite de către mine. De asemenea, atunci când a ars casa cuiva, mulți s-au mobilizat să facă milostenie în vedea construirii unei locuințe, cu gândul la cei adormiți, când au avut parastase de făcut.

          Milostenia se face către cei care au nevoie, fără a ține cont dacă sunt bărbați sau femei. S-a creat impresia că pentru o răposată trebuie să se dea de pomană unei femei, iar pentru un răposat, unui bărbat, întrucât hainele bune pe care cel adormit le folosea nu pot fi date unei persoane de gen opus. Este firesc ca în aceste situații să se țină cont de aceasta, dar nu este ceva ce trebuie generalizat și în privința altei milostenii. De pildă, dacă dăm de pomană o mașină de spălat pentru sufletul unei decedate, aceasta poate fi primită și de către un bărbat.  

          Din dragoste, ne străduim să ne ajutăm rudele. Dar milostenia trebuie îndreptată către cei din afara familiei, fără a aștepta răsplată, fără a face schimb de pomană. Ea poate fi făcută și susținând azile, orfelinate sau alte așezăminte sociale.   

 

 

CAPITOLUL IV

ALTE RÂNDUIELI DE FOLOS

 

           Atât de frumos a rânduit Biserica aceste rânduieli, slujbele de înmormântare și de pomenire a celor adormiți așa încât nu doar spre folosul celor adormiți să fie, ci și spre folosul celor vii, al celor care îi pomenesc, al celor care se ostenesc într-un fel sau altul. Am putea să vorbim despre însemnătatea acestor rânduieli, pornind chiar de la felul în care ne prezentăm noi înaintea lui Dumnezeu în astfel de momente.

 

               IV. 1. ȚINUTA CREDINCIOȘILOR

„Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”

(Rom. 13, 12)

           Auzim spunându-se uneori că nu este bine să ne spălăm nouă zile după ce moare cineva din familie. De la început, trebuie să menționăm că aceasta este o superstiție, o lucrare diabolică, aceea de a ne prezenta noi înaintea lui Dumnezeu urâți, nu frumoși. În momentul în care, intrând la o slujbă de înmormântare sau la pomenirea de nouă zile am întâlni acolo oameni nespălați, neîngrijiți, transpirați ne-ar întâmpina o imagine urâtă. Aceasta să fie ortodoxia? Mizerie? Nespălare? Din cauza aceasta, unii dintre oamenii mai raționali, intelectuali, poate, sau mai puțin apropiați de Dumnezeu au tendința de a fi foarte rezervați față de biserică, considerând și concluzionând că ce se spune în biserică este exagerat și neadevărat. Cu astfel de superstiții pe care le cultivăm fie din neștiință, fie din încăpățânare (ceea ce este cu mult mai grav), îi îndepărtăm pe semenii noștri de biserică.

            De asemenea, este o problemă în privința hainelor despre care spunem că nu este voie să se spele în cele nouă zile. Ce ne facem cu cei mai sărmani care nu au decât două rânduri de haine? Cum ar arăta o cămașă albă purtată nouă zile?

            Aceste detalii nu arată o frumusețe pe care să o cultivăm. Nu înseamnă că la înmormântare trebuie să venim cu haine fastuoase. Dar nici nu ne prezentăm nespălați, nepieptănați sau neîngrijiți înaintea lui Dumnezeu!

         Nu se pune problema că nu avem voie să ne uităm în oglindă în perioada aceasta. Pieptănatul nu este un moft, ci chiar o regulă de igienă zilnică. Nu este spre slava lui Dumnezeu o astfel de neorânduială.

            Creștinii trebuie să fie o prezență plăcută chiar și din punctul de vedere al felului în care se îmbracă. Monahii au îmbrăcămintea simplă, dar, în general, sunt îngrijiți. Atunci când este cineva neîngrijit, fie deranjează, dacă el nu compensează printr-o atitudine deosebită de evlavie sau sfințenie pe care numai Dumnezeu o știe, fie putem trece ușor cu vederea, simțind că el așa se smerește, așa Îi slujește lui Dumnezeu. Am avut ocazia să văd, de exemplu, un preot ușor neîngrijit, cu reverenda șifonată, dar... în același timp l-am văzut și descărcând produse alimentare pentru un așezământ de copii, implicat fiind în această activitate. Impactul spiritual a fost unul aparte.  

            Se întâmplă uneori ca unele dintre credincioasele care participă la înmormântare să nu aibă o îmbrăcăminte cuviincioasă. Acestea nu pot fi atenționate decât cu o anumită delicatețe, nu de către oricine, și doar dacă suntem siguri că nu le vom întrista. Păstrarea culorii negre pentru îmbrăcăminte este importantă, însă trebuie păstrată mai întâi decența specifică unui astfel de moment, fiind mai important pentru o femeie să poarte o fustă sub genunchi, o bluză nedecoltată sau netransparentă și, bineînțeles, să aibă capul acoperit.

            În mânăstiri, este afișat mesajul referitor la îmbrăcămintea indecentă explicând destul de clar că este nepotrivit ca bărbații să intre îmbrăcați în pantaloni scurți, în papuci, sau femeile, în fuste scurte sau pantaloni scurți, arătând o legătură între îmbrăcămintea pe care o purtăm și prețuirea pe care o dovedim față de lăcașul sfânt.

 

              Igiena

           În durerea despărțirii de cei adormiți, ținem o perioadă de doliu în care suntem cu mult mai atenți la atitudinea, viețuirea sau îmbrăcămintea noastră. Îmbrăcămintea, bunăoară, este decentă (nu că în alte perioade ar putea fi altfel), sobră, având nuanțe mai închise. Doliu nu înseamnă însă neîngrijire sau nespălare. Cum spuneam mai sus, se cuvine să arătăm întotdeauna că suntem făpturi create de Dumnezeu și de aceea, nu considerăm că este de folos să stăm nepieptănați sau nespălați timp de nouă zile. În biserică trebuie să intrăm curați, îngrijiți, prețuind sfântul locaș și pe cei care sunt alături de noi. Neplăcut este că unele dintre aceste persoane, spre a evita mirosul cauzat de nespălare, folosesc parfumuri deranjante. Mai mult de atât, unii cred că nu este bine să spele nici rufe, considerând că apa folosită pentru spălarea trupului sau a hainelor ar ajunge la cel adormit. Îi putem întreba de ce doar nouă zile respectă această rătăcire păgânească?! Cum ajunge apa aceea la cei adormiți?! O astfel de superstiție, desigur, arată credința greșită într-o viețuire subpământeană a celui mort. Ortodoxia mărturisește că trupul putrezește în pământ, iar sufletul merge în viața veșnică.

         Nu cu gândul la vreun control sanitar, ci cu dragoste de Dumnezeu și cu respect față de aproapele, hrana, cu atât mai mult cea care se împarte pentru sufletele plecate în veșnicie, trebuie pregătită în condiții firești de igienă. Îmi amintesc cu drag cum mama se spăla pe mâini într-un mod cât mai vizibil ori evidenția faptul că este curată pe mâini atunci când urma să ne facă gogoși, cozonac sau alte bunătăți. Nimeni nu ar fi încântat să i se pregătească masa de către o persoană cu mâini nespălate sau având unghii mari sub care se adăpostesc fel și fel de elemente dăunătoare (ca să folosim o exprimare delicată). Așa cum preotul, înainte de a sluji sfânta liturghie, se spală pe mâini (el și într-un scop duhovnicesc), tot astfel și persoana care slujește pregătind hrana se cuvine să se îngrijească de curățenia trupească înainte de a-și începe lucrarea. Potrivit ar fi, pe cât posibil, ca cei care se ocupă de hrană, în momentul preparării acesteia, să aibă doar această îndeletnicire și gând de rugăciune. Nu este deloc igienic ca, în acel timp, acestea să mai folosească mătura și fărașul, să mângâie vreun animal, să omoare insecte etc. Cei mai mulți nu sunt încântați când bucătăreasa gustă din mâncare cu o lingură pe care o folosește în continuare la prepararea hranei, fără a o mai spăla.

         Sfârșitul slujbei pentru cei adormiți este foarte emoționant și adesea credincioșii plâng. Din păcate, nu întotdeauna au un șervețel la îndemână, astfel că ștergerea nasului se face nu tocmai igienic. De asemenea, unii dintre cei prezenți la slujba de priveghere sau înmormântare își arată afecțiunea față de cel adormit atingându-l. Spălarea pe mâini după astfel de situații este întru totul necesară. Cu atât mai mult dacă urmează să ne așezăm la masă.  

 

              IV. 2.  COMUNIUNEA

„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.”

(Mt. 18, 20)

         Se obișnuiește atunci când mergem către locul unde este depus cel adormit să îi salutăm pe cei prezenți printr-un îndemn la rugăciune: „Dumnezeu să-l ierte!” Este important să simțim profunzimea acestui salut creștinesc și să răspundem hotărât, clar, ori de câte ori ne este adresat. Precum urăm cuiva cu entuziasm „La mulți ani!”, așa rostim cu convingere „Dumnezeu să-l ierte!” pentru cel adormit. Poate chiar simțind importanța acestei rostiri și a echilibrului specific rânduielilor de înmormântare, unii creștini sunt rezervați în a-și întinde mâna unul altuia, în a se săruta pe obraji sau în a se îmbrățișa, considerând că sunt gesturi nepotrivite, crezând chiar că este păcat. Probabil se face asocierea cu manifestarea pe care o avem atunci când este vorba despre o petrecere sau întâlniri cu bucurie într-un alt context. În situația noastră însă aceste gesturi sunt chiar binevenite, arătându-ne dragostea și compasiunea. Cum să nu îmi îmbrățișez ruda sau cunoștința pe care nu am văzut-o de vreme îndelungată?

          De asemenea, unii consideră că nu este potrivit să-l conducă pe preot la plecare, crezând că astfel, cel adormit, în decursul unui an, îi „va lua după el”. Lipsa de logică a acestei superstiții este evidentă și totodată îndeamnă la lipsă de respect față de slujitorii lui Dumnezeu.

           Comuniune se creează în mod deosebit atunci când pregătirile pentru cele necesare rânduielilor de înmormântare se fac de către mai multe persoane, care simt astfel că se ostenesc pentru cel răposat, dar și pentru mântuirea lor și, în același timp, se bucură să fie împreună-lucrători. Este foarte frumos atunci când mai multe persoane se implică în a pregăti cele de folos pentru înmormântare sau parastas. Pomenile făcute la restaurant sau prin intermediul unor firme de catering nu constituie un păcat și sunt de înțeles atunci când nu există o altă posibilitate, dar când sunt destui cei care se pot ocupa de cele necesare, este bine ca aceștia să pregătească mâncarea și tot ce mai pot, pentru că altfel, se pierd comuniunea, bucuria și folosul celor care se implică. „Prin Biserică, cei vii se ostenesc pentru a lor mântuire dar ei pot ca prin ea să se ostenească și pentru mântuirea celor plecați dintre ei.”[63] Cândva, unii dintre credincioși spuneau că mai mult la astfel de momente se adună. Cu siguranță se refereau și la pregătirea lor, nu doar la slujbă și parastas. 

                

              IV. 3. POMELNICUL

„Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”

(Lc. 23, 42)

           Pomelnicul este o scrisoare către Dumnezeu, în care Îi vorbim despre cei dragi, vii și adormiți, și Îl rugăm să aibă grijă de sufletele lor. Simpla trecere a unui nume în pomelnic și încredințarea acestuia unei biserici constituie deja fapte spre binele aceluia. Ca tot ce aducem înaintea lui Dumnezeu, și pomelnicul trebuie să aibă parte de prețuirea cuvenită, în sensul că este dat pe o hârtie îngrijită, cu un scris lizibil, care să nu îngreuneze citirea acestuia de către preot. Personal, mărturisesc că pomenesc cu mult mai multă dragoste pomelnicele frumoase. În acest sens, prețuim inițiativa Patriarhiei noastre de a edita pomelnice cu un aspect deosebit.

            Este de mare folos să avem un pomelnic către biserica unde mergem de obicei, dar și la o mănăstire unde se face zilnic sfânta liturghie. Așa cum avem o asigurare medicală, este bine să avem și una duhovnicească. Așa cum nu înseamnă că dacă avem asigurare medicală nu mai mergem la doctor, așa și dacă avem un pomelnic dat, nu înseamnă că nu mai mergem la biserică, dimpotrivă.

           Creștinii mai evlavioși ei înșiși îi pomenesc în rugăciunile lor pe cei dragi. Desigur însă pomelnicul dat la o biserică are o valoare mult mai mare, fiind pomenit la sfânta liturghie, precum și la alte slujbe. Pe lângă acestea permanente, desigur că putem da pomelnice ori de câte ori dorim și mai ales în zilele de pomenire generală a celor adormiți:

    a) sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne pentru Postul Mare (a Înfricoșătoarei Judecăți) – Moșii de iarnă;

    b) sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh – Moșii de vară;

    c) în prima sâmbătă din noiembrie – Moșii de toamnă;

(După 26 octombrie, ziua sărbătoririi Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, care este considerat ocrotitor al lucrărilor agricole de toamnă, credincioșii simt să facă milostenie din roadele dăruite de Dumnezeu, pentru sufletele celor adormiți.

    d) sâmbăta dinaintea Floriilor – Sâmbăta lui Lazăr;

    e) ziua hramului bisericii;

    f) Înălțarea Domnului – zi de pomenire generală a eroilor.

             Sâmbetele Postului Mare sunt zile speciale de pomenire a celor adormiți, în cadrul rânduielii sărindarelor.

           În astfel de zile de pomenire generală, pretenția de a se citi pomelnicele cu voce tare prelungește slujba și accentuează oboseala unora dintre credincioși, care pot rămâne astfel cu impresia că slujbele bisericii sunt obositoare. De aceea, este de preferat ca pomenirea să se facă în taină. Cu atât mai mult, este nejustificată dorința unora de a se rosti mai întâi numele de familie al celor care dau pomelnicul.

              

             IV. 4. TESTAMENTUL

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.

Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.”

(In 13, 34)

         Testamentul nu face parte dintre rânduielile obligatorii. Este înduioșător atunci când se face dacă exprimă gânduri frumoase legate de urmași, sfaturi de folos pentru aceștia sau chiar lăsarea unor obiecte cu valoare nu atât materială, cât afectivă.

           Dureros este când acesta se întocmește din cauza neînțelegerilor familiale, ca nu cumva moștenitorii să aibă certuri pe seama celor rămase în urma defunctului. Este de recomandat ca testamentarul să se sfătuiască cu o persoană autorizată, dar și cu duhovnicul, înainte de a lua o decizie asupra bunurilor care vor rămâne. 

           Nici măcar printr-un testament verbal nu li se va cere urmașilor ceva aberant (de exemplu: să nu vină vreun vrăjmaș la înmormântarea lor; să nu îl primească în casă pe vreunul dintre aceștia; să li se pună în sicriu obiecte scumpe și, oricum, fără sens etc.), împlinirea unor asemenea cerințe nefiind de folos celui adormit, dimpotrivă, și nici celor care ar ține cont de ele. În privința aceasta, este foarte frumoasă următoarea precizare: „Dacă cel ce se află pe patul morții nu are copii, atunci lasă averea sa sau bisericei sau unei rude sau și altui om străin, însă mai totdeauna cu acea adăogire ca să caute din când în când de sufletul său și de a nu înstrăina averea, ce i-a lăsat-o, ci de a o da la timpul său și acela la un altul pre care i-a spus.”[64]

 

            IV. 5. ABATERI DE LA RÂNDUIELILE PENTRU CEI ADORMIȚI

„Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp (...)

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă.”

(II Tim. 4, 2-3)

          Oricât de mult ne-am strădui să împlinim totul „ca la carte”, există posibilitatea de a avea și scăpări. Dacă acestea vin dintr-o intenție bună, cu siguranță, prin sfătuire și delicatețe, se poate ajunge la o cale plăcută lui Dumnezeu. Și abaterile de la rânduielile pentru cei adormiți pot fi uneori izvorâte dintr-o preocupare sinceră.

          Este foarte neplăcut atunci când, deși preotul expune învățătura corectă, cei care cultivă aceste abateri insistă în a le susține, spunând „Așa am pomenit!” Pentru aceștia din urmă este nevoie de multă răbdare, dar și de fermitate (nu duritate) din partea slujitorului lui Dumnezeu. Poate că replica cea mai bună pentru aceste persoane mai greu de convins, care susțin că „așa au pomenit” este că am pomenit și să venim în fiecare duminică și sărbătoare la biserică, să ținem toate posturile, să ne spovedim și să ne împărtășim cât mai des, să nu muncim duminica și de sărbători, să ne iertăm unii pe alții, să fugim de păcate etc.

          În general, cei care susțin ideea „Așa am pomenit!” se luptă să împlinească lucruri mărunte și greșite, nu lucruri mari, care să presupună un efort deosebit. Este mult mai simplu să spargi o oală când este scos mortul din locuință decât să mergi în fiecare duminică și sărbătoare la biserică... Oala spartă este fără de folos, mersul la biserică este către Hristos.

          Iată câteva din aceste abateri: 

              Pahar și pâine

          Unii obișnuiesc să țină la fereastră până la împlinirea a 40 de zile de la moartea cuiva un pahar cu apă și o felie de pâine deasupra, considerând că sufletul celui adormit vine să guste din ele. Dacă cel adormit ar avea nevoie de acestea, ar fi cazul să îi punem doi litri de apă pe zi și desigur, mai multă pâine sau alte alimente. Când este cald „se consumă” mai multă apă din acel pahar decât când este rece, ceea ce arată că este vorba despre o simplă și firească evaporare. Sufletul celui adormit nu gustă din acel pahar și nu are nevoie de el. El primește ajutor de la Dumnezeu pentru milostenia care se face pentru sufletul său.

        

              Aburul mâncării

         Unii insistă să iasă abur din mâncarea care se dă de pomană, considerând că acel abur ajunge la sufletul celui adormit. Ar însemna astfel că pâinea dată de pomană nu are nicio valoare? Desigur, osteneala de a pregăti mâncarea, faptul că ea se dăruiește caldă sau pregătită așa încât omul doar să o mănânce au o mare valoare înaintea lui Dumnezeu, de vreme ce acestea sunt făcute cu dragoste. Dar între acestea și gândul că aburii ajung la sufletul celui adormit nu este nicio legătură.

 

             Cocoș alb sau găină        

          În unele zone, sunt persoane care insistă să se dea de pomană o găină în momentul în care este scos sicriul din casă, crezând că aceasta va merge înaintea lui pe lumea cealaltă scormonind ca să îl ajute pe răposat să ajungă la Dumnezeu. De ar fi aceasta soluția, am da, desigur, mult mai multe găini de pomană. Și milostenia aceasta este binevenită dacă nu are acest caracter păgânesc și se face într-un moment în care să nu perturbe atmosfera de rugăciune.

         Cocoșul alb este și el o milostenie ca orice alt cocoș. În niciun caz nu este potrivit să se dăruiască la sfântul altar.

     

             Pâinea din sicriu

          Unii cred că dacă rămâne spațiu între picioare și marginea sicriului, trebuie pusă o pâine acolo, ca nu cumva cel adormit să mai ia pe cineva cu el. Dumnezeu nu îngăduie moartea cuiva în funcție de un astfel de spațiu. El este desăvârșit, vrea ce este mai bun pentru noi și nu intervine într-un mod arbitrar sau nedrept în viața noastră.  

    

              Banii din sicriu 

          Banii puși în sicriu constituie o lipsă de respect față de cele sfinte. Intrarea în rai nu se plătește. Ea se dobândește prin felul în care a viețuit cel răposat. Dacă ar trebui să plătim, nu ne-ar ajunge toți banii din lumea aceasta, atât de mare este valoarea raiului. Este de folos ca astfel de bani să fie îndreptați către cei care au mai multă nevoie.

 

              Spălarea pe mâini după înmormântare

          De cele mai multe ori după înmormântare, cei prezenți rămân la masa de pomenire. Firesc este deci ca înainte de masă să se spele pe mâini. Acest aspect igienic însă a devenit pentru unii o superstiție, considerând că este bine să se spele pe mâini după ce au participat la înmormântare ca să nu rămână ceva nefast asupra lor. Pe de altă parte, această superstiție a apărut în urma unei alte rânduieli greșite conform căreia cei ce sunt de față la înhumare trebuie să arunce pământ peste sicriu și să spună „Să-i fie țărâna ușoară!” După rânduiala bisericească, doar preotul trebuie să facă aceasta, dând astfel pământului trupul luat din acesta.         

        Legată de această superstiție este și concepția greșită că nu este bine să te ștergi pe mâini folosind prosop. Această reținere, este, de fapt, izvorâtă din gândul că este greu să ai la îndemână prosoape suficiente pentru toți cei care se spală pe mâini[65] sau că este nepotrivit să se șteargă toți pe același prosop.  

 

              Ziua înmormântării

          Există concepția greșită că înmormântarea nu se face în zi de luni. Aceasta derivă dintr-o altă superstiție conform căreia nu este bine să dai bani sau că trebuie să eviți necazurile lunea ca „să nu îți meargă rău” toată săptămâna. Din punct de vedere religios, nu luni este prima zi a săptămânii, ci duminica, prima zi a creației, în care Dumnezeu a făcut lumina. Oricum răul nu vine asupra noastră pentru că facem o înmormântare sau dăm bani cu împrumut, ci din cauza păcatelor sau este îngăduit pentru întărirea noastră. O astfel de concepție fatalistă ne va spori pesimismul și astfel vom fi mai „anemici” în lupta de zi cu zi. Pe de altă parte, după un sfârșit de săptămână bogat în slujbe, preotul are nevoie ca lunea să fie ceva mai liber. Aceasta nu înseamnă că preotul va refuza săvărșirea slujbei de înmormântare sau a altor servicii religioase în zi de luni. Mai degrabă duminica fiind zi de înviere, nu s-ar cuveni săvârșirea slujbei de înmormântare. În practică însă ea, firesc, se face în orice zi. În măsura în care este posibil, slujba de prohodire se săvârșește în a treia zi de la moarte, socotindu-se și ziua decesului, având ca temei faptul că Hristos a fost răstignit vineri, iar a treia zi (duminică) a înviat.

         Se consideră greșit că dacă cineva moare în Săptămâna Pătimirilor, va ajunge în iad, iar dacă moare în Săptămâna Luminată, va ajunge în rai. De ar fi așa, nu ne-am mai gândi la folosul rugăciunilor pentru cei adormiți de vreme ce știm locul în care se vor afla. Starea omului de după moarte este în funcție de felul în care omul a viețuit pe pământ. Noi să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, căci doar El este Dreptul Judecător.

       

              Alte abateri/nereguli:

        -am întâlnit uneori situații în care femeii însărcinate nu i s-a permis să țină de sicriu sau de colivă, în momentul intonării rugăciunii „Veșnică pomenire”. Nașterea și moartea sunt de la Dumnezeu și nu sunt incompatibile. Aceasta din urmă nu afectează femeia sau pruncul din pântece. Ei au nevoie de purtare de grijă, afecțiune, nicidecum de restricții stânjenitoare;

        -uneori, din dorința de a proteja copiii, aceștia nu sunt lăsați să-l vadă pe cel mort și astfel, sunt lipsiți de o emoție care, deși dureroasă în acel moment, îi va ajuta să fie sensibili, milostivi, preocupați de cei din jur. Alteori, se invocă dorința ca cei adormiți să rămână în ochii copiilor cu imaginea frumoasă din timpul vieții. Însă, este cu atât mai important pentru ei ca, văzând chipul deteriorat, să își dorească pentru cel adormit să aibă o frumusețe specială, în privința căreia vor simți cândva că omul o poate primi doar în veșnicia raiului. Emoția lor va fi însoțită de o rugăciune curată, simplă de copil;

         -în satele unde nu toți oamenii au apă în curte și apa se ține în găleți, unii dintre credincioși consideră că aceasta trebuie aruncată după trecerea convoiului funerar, ca și cum s-ar fi întinat. Evident, cele două aspecte nu au nicio legătură între ele;

         -dorința unora de a-și face pomenile din viață sau de a împărți câte ceva pentru sufletele lor temându-se că cei rămași în urma lor nu vor împlini cele cuvenite este una înduioșătoare și de înțeles, dar nu este potrivită cu rânduielile bisericești. Putem face cât de multă milostenie și desigur, toate faptele bune ne vor fi de folos la plecarea în veșnicie, dar pomenile și celelalte rânduieli specifice cultului morților vor fi făcute de către cei care ne iubesc. Deci nu facem parastase pentru noi cât suntem în viață, dar îi iubim pe semenii noștri, iar aceștia vor simți să ni le facă. De asemenea, nu este potrivit ca atunci când se face milostenie la anumite parastase și se oferă lucruri mai importante, cel care dăruiește să ceară să fie pomenit și el, gândindu-se că astfel nu va mai fi nevoie să se împartă și pentru el la vremea cuvenită. Ori rugăciunea de binecuvântare a acelor daruri este doar pentru cel adormit, la cei vii pomenindu-se doar cei care primesc darurile. „Slujba este alcătuită special pentru cei morți, iar a o săvârși pentru cei vii ni se pare o batjocură sau un sacrilegiu.”[66] Celui care dăruiește i se socotește ca faptă bună. 

         -greșit este și gândul că, dacă nu respectăm unele superstiții sau obiceiuri păgânești, mortul ne ia cu el.  Acesta nu are o astfel de putere, ci se lasă și el în voia lui Dumnezeu. Nu Îi poate comanda Lui!

 

 

 

CAPITOLUL V

CELE NECESARE PENTRU ÎNMORMÂNTARE ȘI PARASTAS

 

            V. 1. COLIVA

„Așa este și învierea morților:

se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.”

(I Cor. 15, 42)

       Coliva simbolizează trupul celui adormit, care putrezește în pământ pentru a răsări nestricăcios în viața veșnică, la Judecata de Apoi, asemenea bobului de grâu: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”.[67] Prin colivă suntem în comuniune cu cel adormit, dar și între noi, cei prezenți. Acesteia i se acordă o importanță deosebită și, de aceea, se împodobește cât mai frumos, iar în unele zone, la masă, este cea din care se gustă înainte de orice altceva.

        Ea se îndulcește cu miere sau zahăr, nu întâmplător: „Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.”[68]

                 

      V. 2. CRUCEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai

în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”

(Gal. 6, 14)

          Crucea ne însoțește pe tot parcursul vieții. La botez, copilul primește o cruciuliță, pe care o va purta întreaga viață, la cununie, mâinile mirilor se unesc în chipul crucii, la înmormântare, crucea este la căpătâiul celui adormit și în permanență la mormântul său. Prin ungerea cu untdelemn sfințit în semnul sfintei cruci este binecuvântată locuința noastră, atunci când urmează să ne mutăm în ea, prin semnul sfintei cruci este pecetluită groapa în care este așezat trupul celui adormit.

           Crucea, în cortegiul funerar, la slujba înmormântării și la mormânt este dătătoare de nădejde în puterea rugăciunilor înălțate către Hristos, Care S-a răstignit și pentru cel adormit.            

         Importanța crucii se vede și din faptul că în Molitfelnic este o rugăciune specială de sfințire a ei. Deși crucea devine sfințită prin însăși reprezentarea ei, această rugăciune se face deoarece nu este lucrată întotdeauna cu evlavia necesară sau de către cele mai potrivite persoane. Rugăciunea de sfințire este mai mult pentru noi decât pentru cruce, ca să putem înțelege mai bine valoarea și puterea acestui semn al biruinței. 

          Crucea poate fi dintr-un lemn de calitate, ea rămânând la mormânt. Unii se tem să facă o cruce dintr-un material greu, considerând că îi va fi greu celui adormit să o poarte pe lumea cealaltă. Hristos Și-a dus crucea la modul concret spre răstignire, dar cei morți nu duc o cruce materială în veșnicie. Unii dintre ei, care nu au ajuns încă în rai, sunt împovărați de păcate. Acestea sunt grele și ne rugăm să le fie iertate. Pe de altă parte, o cruce din lemn este mai plăcută vederii decât una din piatră sau fier. Aceasta nu înseamnă însă că este păcat dacă o cruce nu este din lemn.           

          Crucea nouă la mormânt se poate pune oricând. Există o concepție greșită că noua cruce se pune după un an. În general, se face aceasta pentru că există dificultăți financiare sau pentru că, în acest răstimp, pământul se mai așază, nu pentru că nu ar fi voie.

          Crucea nouă o înlocuiește pe cea veche.Nu este potrivit să existe două cruci pentru o singură persoană. Din păcate, la unele morminte se păstrează și crucile vechi, deși sunt foarte degradate. Astfel, nu oferă o imaginea iubirii noastre. Crucile vechi se ard și cenușa se îngroapă într-un loc curat.

           Crucile din piatră, marmură, mozaic trebuie curățate de câte ori este nevoie, iar cele din fier sau lemn, vopsite când este cazul. 

           Este bine ca datele celui adormit să fie trecute complet pe cruce. Astfel, vor ști mai

mulți când ar fi împlinit o anumită vârstă cel adormit sau când a trecut un anumit număr de ani de la moartea sa și vor putea marca frumos aceste momente. Când nu se mai văd bine aceste date, desigur, nu rămânem nepăsători, ci facem așa încât să poată fi citite din nou.

           Pe o cruce nouă, se trec și numele celor care au fost mai demult îngropați în acel loc, indiferent cât de mult timp a trecut, așa încât și simpla citire a numelui lor să fie ca o rugăciune, chiar dacă cei care îngrijesc în prezent mormântul nu i-au cunoscut. Dacă pe un monument al eroilor sunt scrise atât de multe nume, și la mormânt se cuvine să fie trecuți toți cei care sunt înmormântați acolo.

           Coronițele trebuie așezate așa încât să se vadă crucea. Altfel, în loc să fie un gest frumos, așezarea acelei coronițe care acoperă crucea este un păcat.

            În cazul monumentelor funerare, crucea trebuie reprezentată clar, distinct, astfel încât imaginea ei să nu fie umbrită de alte reprezentări. De asemenea, crucea nu trebuie inscripționată pe borduri sau pe plăcile care sunt deasupra criptelor, deoarece există riscul de a călca pe ea, ceea ce constituie o profanare.

 

              V. 3. CANDELA

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieții.” (In 8, 12)

         Candela aprinsă este o jertfă înaintea lui Dumnezeu, uleiul arzând spre a dărui lumină. „Candela cu untdelemn simbolizează faptele cele bune, reprezentate de mirul fecioarelor celor înțelepte din pilda Mântuitorului (Mt. 25, 1-13).”[69] Sunt creștini care țin candela aprinsă neîncetat, alții în zile de post, de sărbătoare sau în momente mai importante. Esențial este ca prin ea să ne înălțăm către Dumnezeu, să nu fie doar un mod de a ne asigura liniștea, cu gândul la ocrotirea cerească. Cu siguranță, Dumnezeu ne apără, dar înălțarea minții către Dumnezeu ne aduce pace, bucurie duhovnicească. Astfel, când omul se află înaintea sfârșitului vieții, o candelă arzând nu îl sperie, ci îl ajută să se roage mai mult, să I se încredințeze Lui, să-I ceară iertare, să caute să fie împăcat cu semenii și să fie milostiv.

           Aprinderea candelei pentru cel care se pregătește de veșnicie nu înseamnă cinism, nepăsare, ci realism, sinceritate, preocupare, conștientizare a importanței fiecărui gest făcut în scop religios și invocare a ajutorului dumnezeiesc. Aprinderea candelei în această situație nu înseamnă că dorim moartea cuiva (oricum, nu putem rândui noi aceasta) sau că o prevestim (doar sfinții, în unele cazuri, luminați fiind de Dumnezeu, au avut știință în privința morții). De aceea, candela aprinsă nu trebuie ținută departe de ochii celui aflat în suferință.

          Trecând la cele veșnice, candela aprinsă în camera unde este depus cel decedat îi este de folos sufletului și este îndemn la rugăciune și încurajare, întărire pentru cei care rămân în priveghere alături de cel adormit. Desigur, candela trebuie să fie curată, flacăra reglată așa încât să nu scoată fum și așezată într-un loc potrivit, evitând riscul răsturnării.

 

                V. 4. LUMÂNAREA

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,

așa încât să vadă faptele voastre cele bune

și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”

(Mt. 5, 16)

          Lumânarea este dătătoare de lumină pentru suflet, dar și pentru trup. Ea are un rol aparte în cultul ortodox și, în mod special, în rânduielile pentru cei adormiți. Este o jertfă pentru veșnicie, dar și pentru această viață. Lumânarea Îl simbolizează pe Însuși Hristos, Care este Lumina lumii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor.”[70]

          Înainte de moarte, este de mare folos lumânarea aprinsă, căci ea îi dă nădejde celui muribund și îl duce mai mult cu gândul la Dumnezeu, alungându-i teama. În niciun caz nu ținem lumânarea aprinsă discret gândind că cel ce este pe moarte s-ar putea supăra sau speria.      

          La înmormântare, parastas sau alte slujbe unde se obișnuiește să se împartă lumânări și credincioșilor, bine este ca acestea să fie date înainte de începerea slujbei sau chiar după aceasta, așa încât să nu se tulbure liniștea și frumusețea rugăciunii. Deși este frumos să ținem lumânări aprinse în mâini, ca să nu deranjăm, acestea vor fi aprinse în locurile special amenajate sau la un mormânt, așa încât în timpul slujbei să nu fim atenți mai mult la lumânare decât la vorbirea cu Dumnezeu.

           La înmormântare se merge uneori cu sfeșnicul fără lumânări sau cu ele stinse. Se pot achiziționa sau confecționa felinare care să poată fi ținute cât mai sus și în care să stea o lumânare aprinsă.

           Există credincioși care dau lumânare din ceară pentru Paști cu gândul la cei adormiți, mai ales la cei care nu au fost pregătiți cât de puțin pentru sfârșitul vieții lor. Frumos este să ne străduim ca aceste lumânări să fie împodobite cu flori naturale, nu artificiale. O astfel de lumânare se poate da în mai multe biserici, timp de mai mulți ani, cum simțim, cum putem.

           Dacă ajungem târziu la sfânta liturghie, este de folos să aprindem lumânări la morminte după încheierea slujbei. Nu putem ajunge după citirea Sfintei Evanghelii și să mai aprindem lumânări. Cei adormiți se bucură și de lumânarea aprinsă după slujbă de către noi, cei încărcați de har prin binecuvântările de care avem parte la sfânta liturghie.

           La mormânt, lumânările trebuie așezate drept, ca să ardă frumos, simbolizând înălțarea sufletului la Dumnezeu.

           Se pot aprinde lumânări la morminte în ziua nunții sau în ziua înmormântării cuiva.     

           Lumânări la morminte putem aprinde oricând, nu doar când venim la sfânta liturghie. Este atât de frumos obiceiul ca până la împlinirea a 40 de zile de la mutarea la cele veșnice a cuiva să se aprindă în fiecare zi lumânare la mormânt!

           Obiceiul de a se da lumânări aprinse celor care se împărtășesc, cu gândul că astfel au părtășie cu Hristos cei adormiți, este deranjant și nepotrivit, tulburând solemnitatea unui moment atât de important din cadrul sfintei liturghii.

           Cain și Abel, fiii strămoșilor noștri, Adam și Eva, aduceau jertfă înaintea lui Dumnezeu, dar numai cea a lui Abel era primită, fiind adusă cu dragoste. Și noi, când dăm o lumânare la sfântul altar, când o aprindem la locul nostru de rugăciune, la mormânt sau la un lumânărar, când însoțim o milostenie cu o lumânare, să o facem cu drag, dăruind ce este mai bun.                                                             

          

               V. 5. SFEȘNICUL

 „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat?

Oare nu ca să fie pusă în sfeșnic?”

(In 4, 21)

            Aș asemăna sfeșnicul cu farfuria în care ne punem mâncarea. Am putea mânca dintr-o farfurie murdară, ciobită, ruginită? Nu! Astfel și lumânarea, hrană pentru sufletul nostru și al celor adormiți, nu poate fi așezată în orice. Un sfeșnic cât mai frumos și mai rezistent arată prețuirea noastră față de această jertfă, față de cei pentru care aprindem lumânări și față de... Dumnezeu. Cum să pun înaintea lui Dumnezeu vreo tablă îndoită, ruginită sau vreo oală din care noi nu mai putem mânca?!

           De asemenea, este de dorit ca felinarul să aibă geamuri, nu table, căci lumânarea trebuie să se vadă. În același timp, într-un sfeșnic se pun atâtea lumânări cât să nu se topească una de cealaltă. La fel, sfeșnicul suport pe care îl folosim la slujbe sau acasă trebuie să fie cât mai curat și îngrijit.

 

             V. 6.  ICOANA, DAR DUMNEZEIESC

           „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi

și am văzut slava Lui.” (In 1, 14)

           Înaintea icoanei ne rugăm, plângem, ne bucurăm, zâmbim, visăm, medităm. La naștere sau botez primim icoana sfântului ocrotitor; la cununie avem icoana sfântului pe care l-am ales ca ocrotitor al familiei noastre; pe pieptul celui adormit se află, cel mai adesea, icoana sfântului al cărui nume l-a purtat sau a Învierii ori altă icoană, care, după înmormântare, se dă ca milostenie. Când ne trezim sau ne pregătim de culcare, ne închinăm privind icoana. Icoana este cea care ne însoțește până la sfârșitul vieții noastre, ajutându-ne să fim mai aproape de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți.

          De aceea, ne străduim să-i acordăm prețuirea cuvenită, având-o la loc de cinste în casele noastre, în școli, instituții, la locurile de muncă și oriunde este posibil sau potrivit. Am amintit la început că în fața icoanei medităm. Contemplând-o, cugetând la rostul ei, la ce vedem, o putem înțelege mai bine, iar la vremea rugăciunii suntem mai puternici. Așa cum cinstim Sfânta Evanghelie, dar o și citim, tot astfel și în privința icoanei, ne rugăm având-o în față, dar căutăm să o și înțelegem. Recomand acest exercițiu duhovnicesc.

          Ce putem înțelege privind icoana? Multe! Dumnezeu ne iubește. Maica Domnului și sfinții se roagă pentru noi și împreună cu noi, revărsând multă iubire în sufletele noastre. Icoana este făcută pentru noi, este darul lui Dumnezeu! Darul și Dăruitorul sunt în strânsă legătură. 

         Ce mai putem înțelege? Că Dumnezeu Cel nemuritor a luat trup pentru mântuirea noastră. Icoana este frumoasă prin trăsăturile sfințeniei, nu prin cele omenești. Trăsăturile din icoană pun accent pe legătura cu Dumnezeu, iar dacă, totuși, se arată ceva din cele omenești, acestea evidențiază că sfântul nu s-a „împiedicat” de ele sau i-au fost spre mântuire. De aceea, fotografia unui sfânt nu poate deveni icoană. Nu doar aureola transformă o fotografie în icoană. Icoana descoperă, atât cât poate vedea omul pe pământ, sfințenia pe care nici sfântul, cât a fost în viața aceasta, nu a știut că o are.

         Privind acest dar al lui Dumnezeu, ne rugăm și pentru cel care ne-a dăruit-o sau pentru cei dragi, cu atât mai mult pentru cei adormiți. Dacă ea este o moștenire de la aceștia, rugăciunea pentru ei sporește în sensibilitate. Suntem impresionați de o expresie blândă, ușor aspră sau îndurerată a celui din icoană, ne simțim priviți, încurajați sau mustrați. Ne înduioșează gesturile de afecțiune pe care le întâlnim în icoana Maicii Domnului cu Pruncul, înțelegem frumusețea prieteniei în icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, prețuim căsătoria văzând îmbrățișarea sfântă la Drepții Ioachim și Ana. Luăm aminte la înfățișarea cuviincioasă a sfinților, ne bucurăm când vedem privirea blândă a dragului sfânt Nicolae, dar ne și hotărâm să prețuim mai mult dreapta credință când îl vedem ușor încruntat, ne simțim apărați când vedem privirea Sfântului Ioan Botezătorul, aspră, ca mărturie a minunii prin care sfântul i-a alungat pe răufăcători. Simțim mai multă evlavie văzând smerenia tâlharului răstignit în dreapta Mântuitorului, dar și durere văzând că celălalt, și pe cruce, este disprețuitor. Ne hotărâm să ascultăm mai mult de Dumnezeu privind icoana în care Maica Domnului ni-L arată pe Prunc, amintindu-ne și cuvintele rostite la minunea din Cana Galileii, când Hristos a prefăcut apa în vin. Maica Domnului a spus atunci și ne spune și nouă: „Faceți orice vă va spune!”[71]

       Privind icoana, îl prețuim pe cel care a pictat-o. Pictorul este mai mult decât un artist. El este un bun creștin, iubitor de Dumnezeu, rugător, postitor, cu evlavie și cunoaștere față de ce pictează. Un astfel de iconar face ca icoana să nu mai aibă nevoie de o rugăciune pentru sfințire. Pentru neputințele omului, există însă o rânduială de sfințire a icoanei. Această rânduială, ca cea de la sfințirea crucii, ne ajută să sporim în prețuirea icoanei, iar la înmormântare să fie, dincolo de rămas-bun față de cel adormit, un moment intens de rugăciune, care să ne dea nădăjduirea sălășluirii sufletului celui mort în Ceruri și reîntâlnirea cu el. Înțelegem mai bine așa sensul cuvântului „adio” (din fr. „à Dieu”), care nu înseamnă că nu ne vom mai vedea niciodată, ci că ne vom revedea „la Dumnezeu”.        

         Frumos este să avem icoanele la răsărit, aceasta nu înseamnă că nu le putem pune și pe alt perete al casei. Dacă icoana este împodobită cu ștergar, flori etc., acestea nu trebuie să acopere icoana. Nu este de folos să avem în casă și în niciun alt loc imagini sau obiecte necuviincioase. Cu atât mai mult, acestea nu își au locul alături de icoane.

        Să fim atenți de unde luăm icoane! Riscăm să cumpărăm tablouri protestante, reprezentări catolice. Când cumpărăm cele necesare înmormântării, avem tendința de a cumpăra icoană de la firma funerară, ceea ce nu este potrivit, întrucât icoanele sunt sfințite doar la biserică.

         De precizat este și faptul că icoana de pe pieptul celui adormit nu este suport pentru lumânare, trebuie lăsată la vedere, nu acoperită, într-o poziție dreaptă, frumoasă. Pe ea nu se pun bani, cum, de altfel, nici în sicriu nu se pun. Dincolo de caracterul păgânesc al gestului, este și o impietate.

       Icoana de pe pieptul răposatului se sărută spre finalul slujbei de înmormântare, când ne luăm rămas-bun de la cel pe care urmează să nu îl mai vedem în lumea aceasta. Inițial, se săruta chiar mâna răposatului, în semn de respect sau spre iertare, dar, treptat, fiind evidentă reținerea unor persoane de a face acest gest, a rămas ca esențial gestul sărutării icoanei. În unele biserici, spre a-i proteja pe cei care au această reținere, icoana se pune pe tetrapod, la o distanță potrivită față de sicriu.[72] Icoana aceasta se dă de pomană cuiva din afara familiei, care să o prețuiască, la sfârșitul slujbei. Ea se poate oferi unei persoane, chiar dacă nu este de același gen cu cel adormit.  

 

              V. 7. ALTE OBIECTE: CĂȚUIA, PROSOAPELE, COROANELE, FOTOGRAFIA, PÂNZA DE DOLIU

„Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți,

toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.”

(I Cor. 10, 31)

           Fotografia de la mormânt ne ajută să păstrăm comuniunea cu cel adormitși ne duce cu gândul la Dumnezeu. De aceea, este de dorit ca, în fotografie, capul bărbatului să fie descoperit, iar al femeii, acoperit. O imagine cuviincioasă, din ultimii ani ai vieții, așa cum l-am păstrat în amintire pe cel răposat, ne înduioșează și ne îndeamnă la rugăciune. În unele zone se obișnuiește ca fotografia să fie expusă la poarta bisericii sau a casei până în ziua înmormântării.

         Cățuia folosită pentru tămâiere arată importanța acestei jertfe aduse înaintea lui Dumnezeu. Îi aducem tămâie, jertfă curată, iar El ne dăruiește harul Sfântului Duh. Ca orice dar adus Lui, și tămâia trebuie adusă într-un mod care să arate prețuire. Cățuia confirmă această prețuire prin frumusețea ei. Nu vom tămâia folosind o lingură ruginită, o cutie de conserve sau, mai grav, o scrumieră.

          Pentru tămâiere se va folosi cărbune special, care permite degajarea unui miros plăcut. Folosind mucuri de lumânare, bețe de chibrit, hârtie etc. în loc de cărbune, mirosul degajat va fi mai degrabă unul de fum.

         Rânduiala zilnică a tămâierii și aprinderii de lumânări și a candelei până la împlinirea a 40 de zile de la moarte este o rânduială frumoasă, făcută cu evlavie, în folosul celui adormit.

        Prosoapele constituie și ele o milostenie care trebuie făcută cu luare-aminte, având grijă ca acestea să nu aibă cruce imprimată pe ele și astfel, utilizarea lor să fie nepotrivită.

         Coroanele, dacă există, se cuvine să fie din flori naturale, și nu în număr mare, fiind de dorit să se dăruiască flori, aranjamente florale sau ghivece spre împodobirea bisericii sau a mormântului.

         Pânza de doliu se pune la ușa de la intrarea în casă, mărturisind, astfel, celorlalți întristarea prin care trece familia respectivă. În unele zone, aceasta se ia după înhumare, în altele, după parastasul de 40 de zile, coincizând astfel, cu perioada de doliu.

           

 

 

 

ANEXE

 

CAPITOLUL VI

IUBIREA PENTRU CEL ADORMIT

„Hristos să te odihnească în latura celor vii și ușile raiului să-ți deschidă

și moștenitor împărăției Sale să te arate

și iertare să-ți dăruiască de cele ce ai greșit în viață,

iubitorule de Hristos!”

(Rânduiala înmormântării mirenilor)

        Când iubeşti, îţi doreşti şi te lupţi să îl vezi, să îl revezi cât mai curând pe cel drag. Cu gândul la cel iubit, încerci să faci totul cum ştii că i-ar plăcea şi lui, şi astfel dobândeşti şi dăruieşti bucurie. Aşteptarea este astfel mai uşoară, iar întâlnirea cu cel drag, în rugăciune, îţi aduce pace, împlinire, bucurie. Alături de cel iubit, chiar și după ce a trecut la cele veșnice, păstrându-l în gând, treci mai ușor peste toate greutățile şi sporeşti în simţiri înalte, frumoase. Este emoționant să constatăm adesea o sporire a iubirii față de cineva după ce s-a înveșnicit, înțelegând că dacă dăm la o parte ce este negativ, sporim împreună cu cei dragi în ce este bun. 

        Rânduielile de înmormântare, alături de folosul pentru cel adormit, au și rolul de a ne întări în așteptarea reîntâlnirii cu el în ceruri. 

 

            VI. 1.  SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU VII ȘI ADORMIȚI!

         „Îmi îndrept privirea în depărtare pe calea vieţii trecute şi văd o mulţime din cei care au răposat din prima zi şi până acum, binefăcători ai mei, şi cu îndatorată dragoste strig: Tatăl nostru, miluieşte-i pe toţi cei ce mi-au dorit şi mi-au făcut bine.”(Acatistul pentru cei adormiți)  

        Eram prunc, nu întâlnisem răul, mizeria și păcatul. Nu-mi era teamă, mă simțeam iubit și ocrotit, iar când mama era nevoită să plece pentru puține momente, o așteptam liniștit și-mi arătam bucuria, bătând cu palmele și atingând fereastra atunci când o vedeam întorcându-se. Eram liniștit, simțind că mama are grijă de mine, chiar și când este puțin plecată. O astfel de mângâiere o au cei plecați la Domnul atunci când ne îndreptăm către ei prin rugăciune și faptă bună.

          Am înțeles că omul care se simte ocrotit de Cineva, este liniștit, fără teamă, iubește și este iubit, iar a face rău i se pare cu neputință. Noi, cei vii, ocrotiți de Dumnezeu, nu putem face răul de a-i uita pe cei adormiți. Cineva acolo Sus, dar și sălășluindu-se întru noi, așa cum I ne rugăm în rugăciunea Împărate Ceresc, este mereu prezent în viața noastră, fie că Îl simțim sau nu. „Cu noi este Dumnezeu” oricând, oriunde și oricum am fi, iar această prezență veșnică a Sa în viața noastră ne aduce pace și bucurie și astfel ne luptăm mai cu folos pentru sufletele celor ce au plecat dintre noi.  

         M-am făcut mai „mare”. Aveam trei-patru ani când, trezindu-mă singur, mi-a fost teamă, am plâns și am strigat. Fiind copil, părinții mei erau obișnuiți să mă trezesc mai târziu și s-au gândit că se vor întoarce la timp. Vecinii mei m-au auzit și m-au luat la ei, arătându-mi iubire și liniștindu-mă. M-au scos din prima „suferință”, poate. Așa și noi ne gândim că morții noștri dorm liniștiți, dar unii dintre ei plâng, fiind în suferința iadului și au nevoie de ajutorul și dragostea noastră. Pentru că suntem prea prinși de zgomotul acestei lumi, uneori nu auzim „strigătul” celor adormiți. Ei au plecat mângâiați din lumea aceasta, primind cuvintele noastre „Nu vă vom uita niciodată”. Însă, dureros au descoperit unii că după cel mult un an, au devenit prea neglijați. Să fim deci convinși că orice osteneală pe care o facem din dragoste pentru cei morți le este de folos acestora. În acatistul pentru cei adormiți se spune: „Când vă rugați voi, creștinii, pentru cei ce se chinuiesc în iad, au bucurie și păgânii”.

        Am sporit cu vârsta și în iubire. Aveam cinci ani și îmi iubeam mult părinții, frații și sora. Într-o zi, sora mea nu a mai venit de la școală acasă, ci a fost dusă la spital. Se rănise puțin, dar mie mi se părea că era ceva foarte grav și mă durea că sora mea nu era cu mine. Am plâns atunci, iar părinții m-au dus să o văd la spital. M-am mai liniștit văzând că este bine, dar tot îmi doream să vină repede acasă. Iubindu-i pe cei adormiți, ne este dor de ei, plângem, iar Dumnezeu, prin preoți și prin toate rânduielile pentru cei adormiți, ne aduce mai aproape de ei, ne pune în comuniune și, liniștindu-ne conștiința, ne dă de veste că sunt mai bine. Strigăm către Dumnezeu: „Spune-le, Doamne, că îi iubim!”, „Iartă-i, Doamne!”

       M-am dus la școală, în clasa I, și îmi era teamă de necunoscut. L-am rugat pe tatăl meu să meargă cu mine până în clasă, iar el m-a așezat chiar și în bancă. Am început astfel mult mai liniștit un drum.  Când mor, cei dragi ai noștri încep și ei un drum, sunt temători, sfioși și, ca să fie cu mai multă nădejde că vor fi în pace, cu Dumnezeu, au nevoie să-i însoțim. Îi însoțim prin tot ce facem în zilele de priveghere dinaintea înmormântării, mergând cu ei până în biserică și rugându-L pe Dumnezeu să-i așeze în rai.

        Anii au trecut și a venit vremea când mama m-a condus până la poartă, plângând, și m-a petrecut cu privirea până departe. Era cumva o despărțire, căci plecam la Facultatea de Teologie și viața mea avea să ia un alt curs, nemaiputând să fiu atât de aproape părinților mei. Au trecut de atunci mulți ani și dragostea lor mă susține, mă întărește și mă liniștește în continuare. Așa ne despărțim și noi de cei dragi când pleacă din această viață și îi privim până departe, până la înălțimea raiului, în care dorim să ajungă, dar îi plângem, pentru că ne doare despărțirea, fie ea și vremelnică, și ne este teamă că poate ceva din greșelile lor îi va opri să ajungă la Dumnezeu, unde și ei și noi ne dorim să fie, unde și ei și noi ne dorim să fim. Dragostea noastră oare rămâne aceeași și după 20, 30 sau chiar mai mulți ani? Ne mai aducem aminte de ei? Îi mai plângem când ne gândim cât de mult ne iubeau, cât de mult i-am iubit, cât de mult îi iubim sau cât de mult am vrea să-i iubim încă?

        Dă-mi, Doamne, să Te iubesc atât de mult încât să-mi doresc să fiu mereu alături de Tine! Dă-mi, Doamne, atât de mult să-i iubesc pe cei adormiți, încât să aștept cu nădejde clipa reîntâlnirii cu ei! Dă-mi, Doamne, să trăiesc atât de frumos, încât să simt că mă iei și pe mine în seamă! Dă-mi, Doamne, să ascult glasul Tău, ca sfârșitul să-mi fie cărare spre Tine!

        „Slavă Ție, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor!”(Acatistul de mulțumire)

 

VI. 2.  PRIETENIE ÎN VIAȚĂ ȘI DINCOLO DE MOARTE

         Dincolo de prietenii adevărați pe care Dumnezeu ni i-a dăruit, El a îngăduit să vedem adesea frumusețea prieteniei unde nu ne așteptam sau la oameni mai puțin apropiați. Vedem astfel mai lesne bunătatea din sufletul fiecărui om, ne apropiem mai ușor unii de alții, primim și simțim cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteți prietenii Mei”. Hristos a rostit aceste cuvinte pentru fiecare dintre noi, dar mai ales tuturor laolaltă. De aceea, propun un exercițiu de meditație, descoperind momente de manifestare a  prieteniei, spre a prețui mai mult dăruirea semenilor și pentru a-i pomeni mai mult la rugăciune, fie că sunt în viața aceasta, fie că sunt în cea veșnică.

         Eram trist și mergeam să le vorbesc credincioșilor. Nu știam cum să mă liniștesc spre a nu le transmite ceva din durerea mea. Dumnezeu a trimis atunci spre mine  pe cineva aflat într-o ușoară stare de ebrietate. Acel om mi-a vorbit atât de frumos, încât aproape mi-au dat lacrimile și m-am liniștit. Nu am văzut în el neputința de moment, ci prietenia. Dincolo de neputința omului, a fost lucrarea Domnului. De atunci, am mai multă prețuire pentru acea persoană și îmi este mult mai ușor să văd doar aspectele frumoase ale vieții celui pentru care fac slujba de înmormântare. Așa cum nu l-am judecat pe acest enoriaș în viață, cu atât mai mult nu se cuvine  a judeca pe cineva care nu mai este în viață.

         Împărtășeam adesea o bătrânică și îi simțeam profunda căință. Se simțea foarte păcătoasă, deși eu nu o vedeam așa. Îmi mărturisea adesea că se roagă și pentru mine, de aceea, la ultima spovedanie, i-am cerut ca, atunci când va ajunge în ceruri, să se roage în continuare pentru mine. Am fost uimit să-i aud răspunsul, cu toate că nu se credea vrednică să ajungă în rai: „Da, părinte, o să mă rog și acolo.” Dragostea a fost mai puternică decât sentimentul nevredniciei! Am rămas prieteni: de atunci, ne rugăm unul pentru celălalt, eu, de pe pământ, dânsa, din ceruri!

         Slujeam Sfânta Liturghie și nu îmi găseam pacea. În timp ce tămâiam, o fetiță de cinci ani mi-a zâmbit atât de frumos, încât nu am putut să nu îi răspund, zâmbindu-i și eu. Din acel moment, m-am liniștit. Un zâmbet curat poate schimba viața sau măcar ziua cuiva. Peste câteva luni, fetița s-a îmbolnăvit și am mers să ne rugăm înaintea icoanei Maicii Domnului. Deși primea liniștită rugăciunile, o durere puternică a făcut-o să plângă și a trebuit să plece în brațele mamei sale. Plângea și, totuși, înainte de a ieși din curtea bisericii, a dat din mânuță către mine. Prietenia a biruit durerea! Astfel și-a luat rămas bun: a doua zi a adormit întru Domnul!

         Cândva, am intrat în maternitate pe o altă ușă decât de obicei. Așa a lucrat Dumnezeu, ca să întâlnesc doi tineri îngrijorați pentru pruncul lor, născut la cinci luni și jumătate. M-au întrebat dacă pot să îl boteze și am mers îndată către el. M-a impresionat, văzându-l atât de mic și luptându-se să respire, să trăiască. I-am sfătuit pe părinți să îl numim Meliton, în cinstea celui mai mic dintre cei 40 de mucenici, iar după câteva minute de la botez, a plecat la Domnul, lângă sfântul său ocrotitor. De atunci, suntem prieteni, îl pomenesc la fiecare sfântă liturghie, deși este în ceruri, iar el, fără îndoială, se roagă pentru mine! Prietenia este mai presus de această lume! Mi-am dorit să mai botez cândva un copil în cinstea Sfântului Meliton, iar acel copil să îmi fie și el prieten! Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a împlinit aceasta!

         Sfârșitul vieții cuiva mi-a adus o altă descoperire a prieteniei. Nu eram foarte apropiat de acel bolnav, dar am prețuit felul în care s-a luptat la cununia fiicei sale. Deși marcat de durere, se lupta să zâmbească, spre a nu știrbi bucuria momentului. Iubirea a biruit durerea! După câteva zile, nu-și mai putea ascunde suferința și am început să îl spovedesc și să îl împărtășesc. În ultimele clipe ale vieții sale, am fost chemat să îi fiu alături. Avea o luptă puternică, se temea de ce vedea în agonia sa. I-am luat mâna, s-a liniștit, mi-a spus cu multă pace „Sărut mâna, părinte!” (el, care, deși respectuos, nu mi se adresase niciodată așa), iar după un minut, a plecat la Dumnezeu cu nădejde. O strângere de mână, un gest simplu de prietenie a adus pace (nădăjduiesc, și mântuire) într-un moment atât de important!

         Înțelegem că nu putem spori în comuniune însingurându-ne. Una este viața pustnicească a unora dintre sfinți, care căutau să fie cât mai aproape de Dumnezeu și se rugau pentru oameni, și alta este izolarea celui care nu iubește, care nu simte să dăruiască și să lupte pentru semeni. Sfânta liturghie și parastasele pentru cei adormiți îi adună pe cei vii și îi aduce înaintea lui Dumnezeu, îi așază într-o frumoasă legătură cu cei pentru care fac pomenirea. Chiar și omul egoist, spre a-i fi bine, se va dărui celorlalți, fără a se preface, făcând față de aceștia fapte frumoase, pentru că el are nevoie de prieteni, are nevoie să se știe cu un rost. Conform rostirii „Pofta vine mâncând”, omul egoist, dar rațional, va simți că iubirea vine iubind sau măcar că iubirea vine trăind așa cum am face-o iubind. Un astfel de om se va bucura de răspunsul frumos al celor din jur și va simți să facă mai mult, va avea mulțumire sufletească pomenindu-i și pe cei plecați dintre noi. Important este ca bucuria prietenilor să-l schimbe din egoist în iubitor, iar Dumnezeu îl va lumina spre a iubi cu adevărat, ajungând astfel să împlinească și rânduielile pentru cei adormiți și să fie în comuniune cu ei.

          Când suntem în comuniune, ce este frumos, devine mai frumos. Rugăciunea alături de cei dragi este mai puternică, faptele bune sunt cu mai multă râvnă săvârșite. Chiar și o carte dăruită sau citită de cei dragi este mai folositoare. O carte dăruită ca milostenie pentru sufletele celor plecați în veșnicie este binevenită. Căci peste toate și în toate acestea este Hristos, Cel ce rămâne acum și în veci cu noi. Adevărata bucurie: Hristos în mijlocul nostru să fie! El este Cel ce ne ajută să ne iubim unii pe alții, ca astfel să mărturisim toți într-un gând și precum sfinții să simțim: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”[73]

         Iată, dar, cât de important este să fim alături de cei aflați în suferință, în pragul morții, chinuindu-se în iad sau bucurându-se în rai! O astfel de grijă este și spre folosul unora, și spre al celorlalți, fiindu-ne chiar și merinde pentru viața veșnică.

 

            VI. 3.   SCRISORI DIN VEȘNICIE ȘI PENTRU VEȘNICIE

                        VI. 3. 1. SCRISOARE PENTRU CEL ADORMIT

           Dragul meu, cât ai fost în viață, nu am știut să îți arăt iubirea așa cum meritai și, mai ales, cum aveai nevoie. Eram prea ocupat uneori, alteori mă gândeam că nu ai așa multă trebuință de iubirea mea sau că nu ți-ar fi de mare folos. Chiar și când îți arătam iubirea, nu o făceam deplin, fiind parcă stânjenit sau necerând ajutorul lui Dumnezeu spre a te prețui cum se cuvine. Astfel, nu te-am ajutat să sporești în iubire și poate că acum ești în întuneric. Nu mai poți face nimic nici pentru tine, nici pentru mine. De aceea, mă rog lui Dumnezeu să ne ierte și să mă ajute de acum să fac tot ce este de folos pentru sufletul tău. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot să-ți spun cât îmi lipsești, ce dor îmi e de tine. Când sunt trist, simt să vin la mormântul tău, să îl îngrijesc, să aprind o lumânare și să-ți vorbesc. Rugându-mă pentru sufletul tău, știu că Dumnezeu îți dă bucurie și îți spune câte ceva și despre mine. Nu pot fi nepăsător de ești în suferință și, de voi fi puternic în credință, aștept un semn dumnezeiesc că ești în raiul cel ceresc. De ești deja la Dumnezeu, știu că te rogi și pentru mântuirea sufletului meu. Aștept să ne vedem… în cer!

      

                      VI. 3. 2. SCRISOARE DE LA CEL DIN ÎNTUNERIC

          S-a rugat cineva pentru mine și Dumnezeu (pe care nu am știut să Îl prețuiesc atât cât se cuvine) mi-a îngăduit să îți scriu. Îți scriu cu emoție și cutremur (cum altfel din întunericul de aici?!). Durerea, părerea de rău, dar și nădejdea au făcut să cadă lacrimi. Poate că lacrimile mele se vor uni cu ale tale și astfel mă vor răcori. Roagă-te pentru mine! Mi-e atât de folos atunci când măcar un gând trimiți către Dumnezeu spre iertarea mea! Îți amintești, de altfel, ce te-am rugat, în ziua înmormântării mele, pe tine și pe ceilalți: „Vă rog pe toți să vă rugați neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă așeze unde este Lumina vieții”.[74] Poate că erai prea îndurerat atunci și nu ai luat aminte la aceste cuvinte, dar în durerea și emoțiile mele, în clipa despărțirii noastre, așa simțeam să-ți spun. Știi? Când te rogi pentru mine, și cei de lângă mine au ușurare. Reușim să ne privim puțin și să ne întărim. În clipa ta de rugăciune, mi-aduc aminte de clipele frumoase petrecute împreună și am nădejde că tu îți vei aminti mai des de mine. Știu, ești și tu prins cu multe, dar, de-ai vedea cât sufăr și cât mă ajută o rugăciune, o lacrimă, o floare, un dar, ți-ai face mai mult timp pentru mine. De altfel, să știi că și ție îți va fi de folos!

        Au fost momente în care puțin a lipsit spre a fi scos din întuneric. Odată, atât de frumos te rugai pentru mine! Erai la Sfânta Liturghie, dar te-a sunat cineva (uitaseși să oprești telefonul când ai intrat în biserică) și, crezând că era ceva important, ai ieșit din biserică. Când ai revenit, ți-ai pierdut puțin din acea stare frumoasă. Alteori, ai foșnit ceva, ai vorbit cu cineva sau gândul îți era în altă parte. Eram atât de fericit văzând lumina și apoi atât de trist rămânând în întuneric! O dată, preotul era obosit și trist, iar tu l-ai judecat și nu te-ai rugat ca el să fie puternic în rugăciune și în toate cele de folos. Iar când a spus „Dumnezeu să-i ierte!”, nu ai răspuns, gândind că nu este important cuvântul tău. Mai era atât de puțin în drumul meu spre lumină! Te mai rog ceva: ai moștenit de la mine și bune și rele. Împlinește cât mai multe din cele bune, căci mare ușurare am atunci, și ferește-te de cele rele, căci mult mă osândesc. Mi-e dor de tine! Aștept să ne întâlnim, dar nu aici. Aștept să ne vedem în rai. Până atunci, nădăjduiesc, peste puțin timp, să îți scriu și din cer.

 

                        VI. 3. 3.  SCRISOARE DE LA CEL DIN LUMINĂ

           Slavă lui Dumnezeu! Am ajuns în rai. Ți-am scris din întuneric și îți spuneam că îmi doresc să îți scriu și din rai. Și iată, bunul Dumnezeu a îngăduit. Acum am multă lumină. Acum nu mai am lacrimi, ci rouă din harul lui Dumnezeu. E pentru tine! Mi-au fost de folos rugăciunea și osteneala ta. Știi cât de frumos este aici?! De acum mă voi ruga și eu pentru tine. În întuneric nu am putut să-ți fiu de folos, dar aici, mult poate rugăciunea către Dumnezeu. Însă, tot îți cer ceva. Roagă-te în continuare pentru mine, căci astfel am mai multă bucurie și strigătul tău spre cer este ca apa ce se înalță nevăzută, chemată de căldura soarelui, și apoi se întoarce, răcorind pământul cu picături de ploaie. Tot astfel, rugăciunea ta pentru mine, cel ce am ajuns în rai, se revarsă asupra sufletului tău, răcorindu-l cu roua harului dumnezeiesc. Fă în continuare cu bucurie cele pentru sufletul meu! Tu însuți te vei bucura și vei trăi frumos. Îngrijește-mi mormântul, fă milostenie, pomenește-mă, sporește întru cele bune. Când îmi îngrijești mormântul, să te gândești la rai. Cel care vede un mormânt trebuie să aibă o imagine a raiului, atât cât este cu putință pe pământ. Când faci milostenie, să te gândești că Dumnezeu o rânduiește  cum este de folos. Când mă pomenești, să te gândești că Dumnezeu îi dă de veste fiecăruia despre celălalt. El Se face purtătorul nostru de cuvânt. Când sporești în cele bune, tare mult mă bucuri și mai mult mă rog pentru tine! Te aștept aici cât mai curând. Nu-ți trebuie multe. Dă la o parte ce nu ți-e de folos, iubește-L pe Hristos, spală-ți sufletul, mărturisind tot ce ai greșit, primește Sfântul Trup și Sfântul Sânge pe care Dumnezeu spre mântuire ți le-a dăruit. Știu că ai frământări, neîmpliniri, dar ai nădejde, fă cât poți și nu te lăsa biruit, Domnul este cu tine! Fii luminat!

         Să știi că am mari bucurii aici. Am întâlnit mulți oameni pe care lumea îi judeca. Cât am fost pe pământ, nici eu nu am știut că în sufletele lor era căință și că, de multe ori, nici nu erau vinovați. Așa că să te lupți și tu să nu judeci pe nimeni. Am căutat aici câțiva prieteni și nu i-am întâlnit. Eram convins că sunt aici. Mă rog pentru ei. Când erau în viață, mergeau la biserică, aveau grijă de cei dragi, făceau lucruri frumoase. Dar nu reușeau uneori să ierte. Au rămas supărați cu cineva. Trebuie să-i ierte și cei de pe pământ. Alții nu au luat aminte la cuvântul preotului, acesta s-a descurajat și nu a mai făcut ce simțea să împlinească. Așa că să ne rugăm și pentru unii și pentru alții, ca să ajungă fiecare, după voia lui Dumnezeu, în loc luminat.

 

                        VI. 3. 4. SCRISOARE CĂTRE CEL DIN LUMINĂ

           Ai fost un om bun. Simt că pentru osteneala ta și pentru rugăciunile Bisericii ai ajuns în rai. Te-ai străduit pe pământ și te-ai bucurat să mergi către Dumnezeu prin tot ce ai făcut, iar acum ai ajuns la El, ești cu El! Nimic din bucuriile pământești nu putea înlocui ce ai acum și nu se cuvenea să te oprească în drumul către cele cerești. Nimic din durerile pământești nu te putea birui în lupta pentru rai și iată, nepoticnindu-te, ai ajuns în veșnicia cea frumoasă, lăsând în urmă cele trecătoare. Sunt fericit pentru tine, dar, în neputința mea, tot mă doare despărțirea. Mi-e tare dor de tine, dragul meu adormit! Îți scriu pentru că așa îmi mai potolesc dorul de tine și mă întăresc, încercând să fiu mai bun, spre a mă întâlni cu Dumnezeu și spre a te revedea. Te voi pomeni în continuare, pentru că așa sporesc în iubirea de tine. Venind la mormântul tău, mă voi bucura de o floare, gândind la mireasma ce te desfătează în rai, aprinzându-ți o candelă, o lumânare, voi cugeta la lumina cea dumnezeiască ce se răsfrânge asupra ta, punând tămâie în cățuie, lângă crucea ta, mă voi gândi la harul dumnezeiesc ce se revarsă peste tine.

         Cum să închei? Fii bine?! Ești deja! Fii sănătos?! Acolo nu poți fi bolnav! Pe curând?! Da! Pe curând!

 

           VI. 4.   BUCURIA ȘI TRISTEȚEA UNEI DESPĂRȚIRI FRUMOASE

         Poate omul să aibă o stare de bucurie în urma unei înmormântări? Dacă certurile sunt atât de neplăcute și nedorite, împăcările sunt atât de frumoase! Dacă furtuna ne sperie uneori, cât de mult ne bucură liniștirea văzduhului! Dacă durerile... dor, cât de mult ne bucură... bucuriile. Cumva, tot astfel, în urma faptului că am săvârșit ce se cuvenea pentru cel adormit și că suntem alături de cei dragi în asemenea clipe, dobândim pace, mulțumire sufletească, bucurie. Nu devenim nepăsători, ci dimpotrivă, mai preocupați și cu nădejde că cel adormit se va sălășlui în cer. Iată câteva mărturii concrete în acest sens:

         Un copil avea zece ani când bunicul său, Ion, a plecat din lumea aceasta. O amintire pregnantă este că se bucura să le ofere ceai nepoților și avea grijă ca aceștia să doarmă la prânz, iar ei îi simțeau și îi prețuiau ocrotirea. La înmormântare, după ce acest nepot s-a luptat să fie puternic, a început să plângă îmbrățișându-și mama, alături de sora lui. Mama, nora celui adormit, era la fel de afectată. Acea îmbrățișare, lacrimile, durerea i-au unit pe ei, cei vii, și le-au sporit bucuria de a fi împreună atunci și oricând. Erau triști că bunicul pleca, dar aveau și bucurie pentru că simțeau că-l iubesc. Iată dragostea care nu cade niciodată, întărindu-i pe cei rămași în urma celui plecat în marea călătorie. Deci în orice durere, oricât de mare, nu este loc de deznădejde: „Nu vă întristați ca ceilalți care nu au nădejde.”[75]

        O bunică, Maria, se bucura atât de mult când nepoțelul o vizita sau mergeau împreună spre alte rude, încât micuțul se simțea „mare”, important, deși era copil. Aceasta avea bucuria pentru cei mai apropiați de a le dărui, de a le pregăti ce era mai bun. Trăia parcă mai intens când i se „umplea” casa cu cei dragi, însă rămânea ușor tristă atunci când aceștia plecau. Îi conducea până la poartă, se așeza pe o bancă și îi urmărea cu privirea până departe. Când și când, cei care plecau își întorceau privirea către ea și erau înduioșați știind-o emoționată. Nu se mai vedeau o vreme, dar aveau o bucurie a despărțirii. Da, bucurie! Pentru că, deși ușor triști, știau că se prețuiesc, nu plecau indiferenți, aveau în suflet o încărcătură aparte, amintiri și gânduri frumoase, știau că se vor revedea. A venit însă un moment când „mamaie” a plecat dintre noi. Fiind bolnavă, a locuit o vreme la copii. Nu și-a dorit să le fie povară și, după ceva timp, lăsându-le impresia că se simțea mai bine, a plecat acasă. A doua zi a plecat spre o altă casă… în ceruri. A căzut căutând probabil ajutor și, astfel, a rupt câteva scânduri dintr-un gărduț. Acolo și-a sfârșit viața pământească. Adesea, nepotul, mare acum, când privește câte un gărduț, își amintește de bunica sa, o pomenește, are încă emoția despărțirii și sporește în nădejdea reîntâlnirii. „Au trecut mai bine de 30 de ani de când a plecat din această lume, dar bunica mea este tot bunica mea!” spune acum nepotul. Despărțiri și așteptări emoționante atunci, despărțire și așteptare emoționantă acum! Dacă în viață fiind, oamenii își doresc să se reîntâlnească și cred în aceasta, oare să nu credem împlinind cele rânduite pentru cei adormiți și luptându-ne să fim noi înșine vase curate ale lui Dumnezeu că ne vom întâlni în ceruri?

           O altă despărțire frumoasă, personală, este legată de părintele Dumitru Stăniloae. L-am cunoscut când de puțină vreme sufletul său se despărțise de trup. Am avut privilegiul, binecuvântarea de a citi din Psaltire la căpătâiul său. Eram doar de câteva zile student. Începutul studiului teologic mi-a fost marcat de întâlnirea cu părintele pe care l-am privegheat și la înmormântarea căruia am simțit că este sărbătoare. După două zile reci de toamnă, Dumnezeu a luminat cerul, a înseninat și înfrumusețat totul spre cinstirea celui plecat dintre noi, așa încât am gândit că a fi student la Teologie este prilej de multe bucurii. Și au fost, slavă Domnului! Iată, dar, trei despărțiri frumoase care încălzesc sufletul și acum, după atâția ani.

           Gândul la moarte ne face mai buni, mai atenți la mâna întinsă a lui Dumnezeu. Gândul la moartea celor dragi ne face să-i prețuim mai mult când sunt aici și când nu mai sunt. Gândul la moartea unora pe care nu i-am prețuit de ajuns ne face să-i vedem într-o altă lumină când au plecat spre lumină.

          Slavă lui Dumnezeu pentru trăirile frumoase! Slavă lui Dumnezeu pentru despărțirile frumoase!

             

 

              CONCLUZII

          

          Mi-a fost de mare folos această cercetare, îmbogățindu-mă în cunoașterea unor înțelesuri și profunzimi nebănuite ale Ortodoxiei. Câtă bucurie să simți, ortodox fiind, că Dumnezeu este cu tine oriunde ai fi, orice ai face, oricum ai fi, binecuvântându-te sau descoperindu-ți căderile, purtându-ți de grijă sau făcând ca încercările să îți fie spre mântuire. Dumnezeu, Cel Care stăpânește peste cei morți și peste cei vii, ne face să trecem mai ușor peste pragul morții, dăruindu-ne mărturii ale frumuseții Raiului, pe cât îi este cu putință omului să primească în lumea aceasta.

          Făcând lucrarea de față, am dobândit măcar puțină smerenie, dându-mi seama cât de multe sunt frumusețile Ortodoxiei și cât de puțin se luptă omul să le cunoască.

          A fi ortodox înseamnă ca, admirând creația, să-L slăvești pe Dumnezeu și să Îi faci voia. Înțelegi astfel că poți gândi fără să iubești, dar nu poți iubi fără să gândești... Poți zâmbi fără să iubești, dar nu poți iubi fără să zâmbești... Poți bucura fără să iubești, dar nu poți iubi fără să bucuri... Poți admira fără să iubești, dar nu poți iubi fără să admiri... Poți multe, dar nu poți fără... multă iubire. Iubire de la Dumnezeu, pentru și întru Dumnezeu! Bucurie întru admirație, admirație întru bucurie! Admirație sfântă pentru tot ce-i sfânt și frumos!

          M-am bucurat să văd cândva un enoriaș cu o bere și o țigară în mână! A fost pentru prima dată când m-am bucurat de așa ceva. De ce m-am bucurat?! Mi-am dat seama că a redevenit ortodox. Fusese o vreme „evanghelist”. Desigur, nu sunt de acord cu fumatul și beția, dar îl prefer pe ortodoxul meu păcătos decât pe „dreptul” rătăcit. Ortodoxia este dreapta credință, nu credința celor drepți! Este credința celor ce vor să fie drepți și speră să ajungă în rai chiar dacă se mai poticnesc pe cale. Este credința celor ce pot fi ridicați, luminați oricând, a celor care pot simți mai lesne că există întotdeauna mâna întinsă a lui Dumnezeu.

         Înțelegem ortodoxia ca fiind adevărata credință, cea care nu impune, ci ne cucerește, ne câștigă, ne bucură. Nu este plină de interdicții, ci de înlesniri! Ai voie să-L iubești pe Dumnezeu, să-ți iubești semenii, să vii la biserică în fiecare duminică și sărbătoare, să-ți ajuți biserica, să postești, să te spovedești, să te împărtășești, să te cununi la vreme, să-ți cinstești părinții, să-ți crești frumos copiii, să bei... cu măsură, să ignori fumatul și să te bucuri de fumul de tămâie,  să vorbești de bine, să asculți cele frumoase, să te porți frumos, cu bun simț, să arunci gunoiul unde îi este locul, să te ștergi pe picioare când intri în biserică, să taci și să îți închizi telefonul în timpul slujbei, să te rogi oricând, mai ales dimineața și seara, să te închini când te așezi și te ridici de la masă, când începi sau sfârșești lucrul, când pleci sau te întorci acasă și oricând simți, să faci închinăciuni, metanii, să faci fapte bune (să îți ajuți semenii, să le fii de folos, să le fii alături), să citești cărți duhovnicești, să mergi în pelerinaje, să fii copil, să zâmbești, să fii bun, să ierți. Ai voie să faci toate acestea și mai mult decât atât. Ai voie să fii tu însuți... copilul lui Dumnezeu. Ai voie să fii ortodox, să citești aceste rânduri, să ai folos din ele, să te bucuri, ai voie să ai nevoie, ai voie să ai voie!        

           Ai voie să împlinești tot ce este de folos spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea ta și a  celor de care ești preocupat, vii sau adormiți.

          Nu am scris acestea pentru cei care vor superviza lucrarea (cu tot respectul și prețuirea), ci având nădejde că cineva mai priceput va porni de la aceste idei pentru a face o lucrare folositoare creștinilor obișnuiți (rămâne între noi!).             

            Dacă un singur om va avea folos din lecturarea acestei lucrări, înseamnă că osteneala nu a fost zadarnică: „Să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate.”[76]       

            Dacă această lucrare nu va fi nimănui de folos, nădăjduiesc ca măcar mie să îmi fie spre înțelepțire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fac această lucrare. Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!

 

 

       BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMO, București, 2018.
2. Catavasier, EIBMO, București, 2017.
3. Liturghier, EIBMO, București, 2012.
4. Molitfelnic, EIBMO, București, 2019.
5. Panihida, EIBMO, București, 2016.
6. Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1993.
7. Tipic bisericesc, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1976.

 

Studii și articole

1. Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, Anul XXX, nr. 1-2, București, 1978.
2. Ziarul Lumina, 29 iulie 2009/30 iulie 2018.
3. Antonie, Mitropolitul, Viața, boala, moartea, Editura Sophia, București, 2015.
4. Apostol, Pr. Marin, Despre „stâlpii” care se citesc la mort, „Glasul Bisericii”, XVI (1957), nr. 4-5.
5. Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastorație, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.
6. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Lumea credinței, București, 2005.
7. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1993.
8. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.
9. Breck, John; Pușcaș, Florin; Baștovoi, Savatie; Moldovan, Sebastian; Macrea, Lucian; Bizău, Ioan, Ce este moartea?, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2006.
10.  Breck, John, Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
11. Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.
12. Cleopa, Arhimandrit Ilie, Călăuză în credința ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1991.
13.  † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea mai tare decât moartea. Înțelesul și folosul pomenirii morților, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2012.
14. Drăgoi, Pr. Eugen, Înmormântarea și pomenirile pentru morți, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.
15. Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1993.
16. Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, Editura Scripta, București, 1993.
17. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timișoara, 1994.
18. Larchet, Jean-Claude, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997.
19. Larchet, Jean-Claude, De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă incinerarea?, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.
20. Marian, Simeon Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Editura Saeculum Vizual, București, 2008.
21. Măndiță, Pr. Nicodim, Înmormântarea și parastasele cuvenite, Editura Agapis, București, 2002.
22. Meyendorff, John, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1996.
23. Mihălcescu, Mitropolitul Irineu, Teologia luptătoare, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994.
24. Mitrofan, Pr., Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Anastasia, 1996.
25. Nectarie din Eghina, Sfântul, Despre sfintele pomeniri și parastase, Editura Sophia/Metafraze, București, 2017.
26. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996. 
27. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001. 
28. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserică și cult pe înțelesul tuturor, Editura Europartner, București.
29. Pascal-Prodromit, Zosima, Sfârșitul omului, Editura Fotini, Galați, 2010.
30. Pestroiu, Pr. Lect. Dr. David, Spre viața veșnică... Rânduieli ortodoxe pentru înmormântare și parastase, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013.
31. Rose, Seraphim, Sufletul după moarte, Editura Anastasia, 1996.
32. Safta, Pr. Prof. Gheorghe, Îndrumător liturgic, Editura Gimnasium, Târgoviște.
33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996.
34. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.
35. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1997.
36. Teofan Zăvorâtul, Sfântul, Calea spre mântuire, Fundația Dosoftei, București, 1999.
37. Ungureanu, Pr. Mihail Adeodatus, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, 2011.
38. Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1998.